Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Cititscrisul alcătuiește fatalmente conținutul vieții mele”

        Interviu realizat de Paul ARETZU

— Stimate maestre Gheorghe Grigurcu, un interviu are o dublă calitate, mărturisitoare și documentară. Ce credeți că-i servește mai mult, indiscreția sau decența? Credeți că un asemenea demers ajută la o mai bună cunoaștere a unei personalități? Pot fi luate interviurile drept fișe de istorie literară?

— Blestemul nostru, ca să zic așa, al oamenilor scrisului, este faptul că mărturisirea noastră, vorbind creștinește: spovedania se fixează, se transformă într-un document sui generis. Nu există graniță între mărturisirea făcută lui Dumnezeu, în deplină intimitate sau prin mijlocirea sacerdotului, și cea publică. Ne dezvăluim concomitent instanței transcendente și semenilor noștri, în virtutea aceluiași țel izbăvitor al înfrîngerii suferinței, al purificării. „Înainte de toate, afirmă Sfântul Ioan Scărarul, să ne mărturisim bunului și singurului nostru Judecător, iar dacă El poruncește, să ne mărturisim tuturor. Căci rănile descoperite nu se vor mări, ci se vor tămădui”. Iată o apropiere între confesiune ca taină a bisericii și ca substanță a credinței, comportînd în ambele cazuri un efect cathartic. Dar mărturisirea scriitoricească e una ca­re-și are statutul său în planul creației, e un soi de dedublare a ființei în ficțiune estetică. Făcînd literatură, nu rămînem doar noi înșine, ci ne însoțim cu o răsfrîngere a noastră în verb care încearcă a exista independent de noi, într-o autonomie pe care se cuvine a o recunoaște ca atare. Ia naștere astfel „ființa de hîrtie” a autorului. În perimetrul său, discreția sau indiscreția își pierd semnificația curentă, de ordinul „bunei purtări”, topindu-se în condiția autenticității. Evident, și „ființa de hîrtie” se cade a observa un barem de bun simț. Înflorește în prezent o poezie ostentativ filozofică, circumscrisă automatismelor organice, de confesiuni brute, scabroase, al cărei minimalism estetic n-am impresia că ar putea fi compensat de pretenția sa de „sinceritate” frizînd scandalul. În fond, ea nu ne „scandalizează”, căci încercăm a-i înțelege resortul violent eliberator, ca o eruptivă defulare, după o lungă perioadă de interdicții de tot felul ale cărei reziduuri zac încă în subconștientul tinerilor. Ne aflăm pe tărîmul unei instinctualități care țintește în fantasme aparent libere în murdăria lor, în realitate, încorsetate de o altă convenție, cea radical naturalistă, obscenă. Nu e decît, prin excesul, simplificat stilistic, al dezinhibării pretins hedoniste, un nou tip de sărăcire a ființei a cărei revelare o așteptăm. Aici nu e vorba doar de „indecență”, ci și de un gust alterat al imaginii literare, strîmtorate, siluite într-un tipar caricatural. Cu aerul că-și ia un mare avînt, mărturisirea e deviată pe calea unei alte preconcepții dezamăgitoare… însă văd că m-am îndepărtat de întrebarea dumneavoastră, d-le Paul Aretzu. Interviul e – cine ar putea-o nega? – o mărturisire-document, o fișă, dacă vreți, de istorie literară. Specificul acestuia îl constituie figura sa de similiconfesional, asociat cu maieutica, acea „moșire” socratică a adevărului, spovedania fiind provocată expres de realizatorul care-l trage de limbă pe intervievat, pînă cînd acesta – condiție ideală! – se regăsește în adevărul său propriu. Pentru ca un interviu să aibă succes, e nevoie pe de-o parte de o anume abilitate a operatorului său, iar pe de alta de buna credință a actantului său. Abilitate, adică o mică demonie pentru a se obține -? – mărturisirea care e „foarte aproape de nevinovăție” (Publius Syrus).

— Trăim vremuri ciudate, în care omul cel mai puternic/valoros/interesant/fericit/adulat…, dar și cel mai imoral/ipocrit/demagog/lacom/detestat… este bogatul. Vechea ierarhie, a valorii intelectuale, s-a năruit, este chiar disprețuită. Societatea este una în care predomină mentalitatea consumului, idealul pare a fi: prost și bogat. Cum vedeți viitorul culturii într-un asemenea context? Ce se întâmplă cu latura  spirituală a omului? Se vor împlini profețiile sumbre ale post­moder­niștilor legate de sfârșitul umanismului, de toate sfârșiturile posibile?

—Așa cum am mai spus, nu-mi place să fac profeții. Nici nu am încredere în vaticinările excesiv de sumbre care pretind a angaja nu fenomene limitate, segmente istorice distincte (cum ar fi, de pildă, totalitarismele), ci, cu un fior apocaliptic, ansamblul umanității. E foarte cu putință să ne aflăm cu toții pe o pantă a declinului, dar tocmai o asemenea globalitate ne face să nu ne dăm seama, așa cum forța gravitației ne împiedică să percepem că stăm uneori… cu capul în jos. Poate că are dreptate Spengler cu al său Declin al Occidentului, comentînd criza democrației și liberalismului, echivalența dintre bani și putere, degenerarea artei în modă ș. a. m. d. Dar pînă și saturnianul gînditor german întrevede în final o zare luminoasă, o barbarie regeneratoare, aidoma Evului Mediu ce a succedat rafinamentelor antice, din care se va întrupa o nouă civilizație. Cum ar putea dispărea definitiv latura spirituală a omului, depozitarea supremației sale în vasta lume a creaturilor? Ne crispăm, desigur, în fața flagrantelor anomalii din preajma noastră, a zeificării banului, a plutocrației înfloritoare, a adîncirii faliei dintre bogați și săraci, însă nu putem a nu ține seama de cotele înalte ale culturii, de uriașul avînt al tuturor artelor care, ajungînd a oglindi angoasele, turbulențele, degringoladele epocale, nu le țin cumva în șah, nu le domină într-un fel? Chiar în sînul societății consumului deșănțat, s-au ivit cele mai implacabile idei contestatare, cele mai sesizante imagini ale crizei. Au oare libertățile spirituale o limită, se pot rupe la un moment dat, prin exagerată extensie, precum un elastic? Însăși circumstanța că umanismul își testează marginile ar putea fi interpretată ca un semn de vigoare. Iar între bogăția lumească și tărîmul valorilor spiritului nu există oare o relație similară cu cea dintre sfera mundană și cea a duhului din religia creștină? Adică o incompatibilitate care nu exclude relații protocolare. Acel creștin pe dos care a fost Nietzsche scrie undeva, tăios, despre spirit că acesta „care mult timp a căutat ce ar putea să domine, (…) n-a găsit alt lucru decît pe sine însuși”. Incapabil adică a avea în alt sens decît în cel al identificării cu propriul său univers. O suprapunere între a fi și a avea. Nu e minunat?

— Literatura trece și ea prin aceeași criză. Sunt mulți scriitori talentați, rafinați, exegeți serioși, pasionați, dat tot mai puțini cititori. Toți vor să vorbească, nimeni să asculte. Literatura, mai ales poezia, va ajunge un monolog? Este ea perimată, va fi înlocuită cu alte „droguri”? Credeți într-un reviriment?

— Să nu exagerăm. Cred că asistăm azi la două fenomene sociale de sorginte cu totul diferită, ce ajung într-o confluență neprielnică literaturii. Mai întîi consecința firească a deflagrației pe care a constituit-o căderea comunismului, apoi pătrunderea în vidul produs a unor influențe occidentale de rang minor. Astfel eliberarea conștiinței omului standard s-a întîlnit cu o ofertă, pe bandă rulantă, a senzaționalului, a kitsch-ului, a obscenității. A luat naștere un turbion care – lucru ciudat, dar nu inexplicabil – a prins și o parte a producției noastre literare, marcată de o reducție estetică în favoarea unei exhibiții fiziologice și pornografice devenite modă. E într-adevăr un „drog”, ca să vă reiau vorba, pe care trebuie să-l acceptăm pe moment, cu nădejdea că va fi depășit. Degajarea de dirijismul și falsul rigorism totalitar capătă această față tulbure, provocatoare. Purificarea are loc printr-o revărsare de imundicii. În spatele subculturii și al impudorii (termen, totuși, relativ), se cuvine a vedea permanența spiritului uman pentru care creația alcătuiește o invariantă. Să nu ne revoltăm prea tare – ar fi o atitudine neînțeleaptă –, așteptînd ca lucrurile să reintre pe făgașul lor normal. E prea  lesne să caricaturizăm ceea ce deja este o caricatură a imaginii omului, restrînsă la jubilațiile spasmodice ale trupului său, dar ce-am realiza cu aceasta? E ca și cum ne-am înverșuna împotriva vîntului ce ridică din cînd în cînd un nor de praf, a ploii care uneori produce stropi de noroi…

Ce loc trebuie să ocupe moralitatea, religia în societatea noastră? Ar putea schimba ceva?

— Michet Foucault atrăgea atenția asupra primejdiei pe care o poartă în sînul său rațiunea suficientă sieși, care încearcă a se debarasa de religie și de morală, ultima nefiind decît o formă „răcită”, codificată a iubirii, acea esență a religiei creștine de care nu ne-am putea dispensa decît cu riscul unei catastrofe. Exemplele cele mai la îndemînă? Teroarea în care a eșuat Revoluția franceză, nazismul și comunismul în variantele sale am impresia că sunt suficient de edificatoare. Avem nevoie mai mult ca oricînd de-o reîntoarcere solidă la credință și la morală. Societatea noastră, încă bolnavă, desfigurată de tirania comunistă ca și de ipocrizia neocomunistă, nu s-ar putea redresa cu adevărat decît prin reconstituirea unei mentalități de dreapta, care să ne îngăduie a reintra în ansamblul unei lumi temeinic articulate prin mijlocirea unor valori fundamentale. Numai pe calea aceasta prostul gust, libertinajul exaltat, deruta proliferantă vor putea fi restrînse pînă la unica semnificație pe care le-am putea-o concede, cea a unor fenomene periferice.

De ce v-ați ales să scrieți poezie și critică? Care este legătura ascunsă dintre domeniile și funcțiile lor?

— O întrebare dificilă. A răspunde la ea n-ar însemna oare să ne întoarcem spre supoziția unui cod nu genetic, ci cutez a spune metafizic, cu care ne naștem adesea orientați, parcă fără nici o cauză, către anumite domenii ale lucrării omenești? Ce sunt interesele, aptitudinile, talentele noastre decît prefigurări ale ființei de dincolo de cognoscibil, în acel eter în care creaturile capătă o natură, o destinație? Nimic din trecutul alor mei, din ambianța familială, școlară nu m-au îndrumat aparent către literatură. Așa cum am mai arătat în repetate rînduri, mai întîi a fost poezia. Un fel de Facere a Lumii (literare) pentru cel ce vă vorbește. Însă întrucît aceasta se produce discontinuu, capricios, sub imperiul unui suflu ce pare a veni din afara ființei, neputînd duce la ceea ce s-ar numi o profesionalizare (n-ar fi ridicol să spui că ești de profesie poet?), am simțit nevoia unei legături mai strînse, sistematice cu sfera scrisului. Astfel s-a format criticul care am încercat să fiu. M-a ajutat enorm împrejurarea că am fost angajat, în 1965, după un șir de ani triști, în care aparențele unei reușite în țelurile mele de viață aproape se stinseseră, la redacția proaspăt reînființatei reviste Familia, în calitate de cronicar literar. Calitate pe care, trecînd și la alte publicații, mi-am păstrat-o pînă-n clipa de față, adică mai bine de patru decenii. Să mai adaug ceva. Cu toate că atît de intim legată de ființă, poezia se manifestă într-un specific al abstragerii din existențial. Baudelaire o înțelegea ca o năzuință umană ce se caracterizează printr-un entuziasm diferit de pasiunea ce îmbată inima, independent de adevărul care e hrana rațiunii. Poate că aspirația criticului tinde a completa acest discurs atît de uman-inuman printr-o cultivare a rațiunii analitice, a demonstrației și a judecății de valoare, ca și a pasiunii implicate în pledoaria pentru valoare, la nevoie în polemică. Dacă, spre a recurge și la opinia lui Poe, potrivit căruia poezia are cu intelectul exclusiv relații colaterale, nu cumva criticul încearcă a repune intelectul în drepturile sale? Boală zeiască, nu cumva poezia duce la o superbă infirmitate care se cere compensată printr-o funcție pusă în umbră?

— Ce poate da omului bucurie, împlinire: activitatea sau contemplativitatea? Prin absurd, dacă nu ați fi fost scriitor, ce ați fi vrut să faceți?

—Activitatea nu exclude contemplația. Dimpotrivă, consider că ultima îi acordă celei dintîi un larg orizont. Prin contemplație depășim obiectul acțiunii noastre, îl lăsăm să se învăluie în transcendență. Acțiunea, care ilustrează un dinamism prin forța lucrurilor limitat, se suspendă în clipele contemplației care se îndreaptă spre obiectele oprite din cursivitatea lor temporală, transmițînd o sugestie a eternității. Contemplația: o poezie neexprimată, o poezie virtuală cuprinsă în tot ceea ce vedem. La urma urmei, de ce n-aș fi putut fi, în afara acțiunii scriptice, un contemplativ, id est un poet virtual, ca atîția alții? Oricum, aș fi vrut să mă aplic asupra mecanismelor făpturii umane, poate în calitate de medic, de psiholog, de avocat. Și n-ar fi fost mai bine ca, asemenea unor confrați, să am o calificare de rezervă? În naivitatea mea de copilandru de 17-18 ani, am ales școala de literatură și Facultatea de filologie, unde mi-am dat seama că, exceptînd cursurile de istoria limbii și dialectologie, nu am avut mai nimic de învățat. Tot ce se preda acolo în materiile ce mă interesau, privitoare la literatură și estetică (și uneori mai mult decît atît, căci ne aflam în anii ’50, cei ai cumplitei secete ideologice), cunoșteam din lecturile mele febrile de licean. Dacă aș da timpul înapoi, m-aș înscrie mai mult ca sigur la una din specialitățile menționate, probabil fără a renunța la practica literară.

— Ați publicat un volum de aforisme plin de sagacitate. De altfel, este vorba de o trăsătură funciară a personalității dumneavoastră. În vremurile noastre, puțini s-au mai încumetat să abordeze zona sentențiozității, dar au făcut-o strălucit: E. Cioran, S. Weil, M. Zambrano. Are perspective un asemenea gen foarte pretențios?

— Personal, percep aforismul ca o întîlnire a reflecției cu poezia. O întîlnire echilibrată, astfel încît nici un factor să nu-l prejudicieze, să nu-l absoarbă pe celălalt. Rezultatul? O metisare precum în cazul unui copil născut din iubirea unor părinți din rase diferite. Iubesc acest fruct al concilierii facultăților noastre divergente cu destule prilejuri, pentru a ne dovedi, în gestul lor de sinteză, că firea umană e capabilă de un act de rostire unitar. E posibil ca în epoca noastră atît de  saturată informațional, copleșită de vacarmul solicitărilor de toate genurile, cînd stăm cu ochii pe ceas și cînd sărim peste timpul interior ca peste un mic dejun cînd suntem grăbiți, aforismul să se bucure de avantajul lapidarității sale.

— Aveți o experiență critică de excepție în domeniul liricii românești. Care sunt caracteristicile și tendințele acesteia în etapa actuală? Mai sunt operante noțiunile de generații, aplicabile pe termen scurt? Ce criterii de sistematizare, istorică și estetică, ar fi mai potrivite?

— Noțiunea de generație mi-a fost totdeauna antipatică. N-am simțit într-însa altceva decît un impuls gregar de organizare a unui dispozitiv favorabil cantității în dauna calității. Din care pricină s-a creat legenda că aș fi fost/sunt potrivnic generației optzeciste. Dar, pentru Dumnezeu, n-am fost oare unul din primii comentatori (în sens pozitiv) al exponenților săi, încă pe cînd se vedeau șicanați, minimalizați de regimul ceaușist? Dovadă stau nu doar revistele timpului, ci și cartea mea, Existența poeziei (Editura Cartea Românească, 1986). În aceeași măsură am combătut apucătura generaționistă a șaizeciștilor, grupare și ea neomogenă, cu care cronologic aș fi putut fi asociat și de care aș fi putut… beneficia. M-am pronunțat împotriva conceptului de generație în principiu, indiferent la cine se referea într-un moment sau altul. E drept că unii șaizeciști au cam uitat că-mi trimiteau volumele lor, că-mi telefonau și-mi scriau lungi scrisori în anii grei. Păstrez teancuri de epistole ale unuia din ei, din Iași, ca și ale unor bucureșteni. Acum, după ce s-au „ajuns”, au întrerupt legăturile cu cel pe ca­re-l apreciau a fi util la începutul carierei lor, dar și uitarea e scrisă în legile omenești, nu-i așa? Chiar atunci cînd un șaizecist, cel mai prețuit din rîndurile lor, a scos o carte, să recunoaștem, interesantă, consacrată postmodernismului, în care apar reluate o seamă de opinii de-ale mele, de altminteri îndeajuns de cunoscute, cu privire la ierarhiile liricii românești contemporane, numele meu nici nu e amintit… Să ne întoarcem însă la planul teoretic, negreșit mai însemnat. Permiteți-mi să amintesc încă o dată spirituala vorbă a lui Balzac, potrivit căruia generația e o scenă pe care evoluează cinci mii de personaje, fiecare din ele dorind să joace rolul principal. Nu e vorba mai curînd de un concept labil, cu o aplicație aleatorie? Fie că ne referim la generații cronologice cu substrat biologic, impunînd o regularitate mecanică, fie la generații „de creație”, în care elementul determinant este vizionar, stilistic, doctrinar, avem a face cu o mentalitate mai curînd generoasă decît riguroasă, sub care se disimulează de cele mai multe ori, cînd se află în discuție contemporanii, interese personale ori de grup. Mecanismele sectare sunt sortite unui interes mult mai puțin relevant sub unghi axiologic decît pentru anecdotica și pitorescul epocii. Faptul că tabloul literaturii românești de după 1944 a fost cu precădere defalcat pe generații probează o slăbiciune atît a perceperii de care a avut parte cît și a materiei sale intrinseci, neînstare a se organiza suficient pe școli, a se vertebra programatic așa cum
s-a întîmplat cu literatura noastră anterioară. N-am putea trece cu vederea contextul oneros, cadrul propagandistic și exercitarea cenzurii care au inhibat de-atîtea ori diferențierile substanțiale, elanurile creatoare naturale. Rămîne ca viitorul să studieze, potrivit unor criterii neconvenționale, această perioadă încă aglutinată în imagini puțin convingătoare, atît din punct de vedere structural cît și din punctul de vedere al valorilor axiologice. Poate că obișnuitele prezentări didactico-diacronice se cuvin înlocuite mai decis cu altele, mai elocvente, tipologic-sincronice. Indiscutabil, acest tărîm e foarte mănos pentru revizuiri.

— Viața dumneavoastră se poate identifica, fără a exagera, cu cititscrisul, ca să fim mai sintetici. Reprezintă acest stil de existență un sacrificiu, o plăcere? Este suficient pentru atingerea clipei supreme?

—Dacă e suficient? Dar ce ar fi „clipa supremă”? Într-adevăr cititscrisul, cum vă exprimați printr-o grațioasă grafie, alcătuiește conținutul vieții mele, țesătură în felul acesta a nenumărate clipe, covor în care cele faste
n-ar fi cu putință fără cele ratate. Totul e un relief mărunt dacă privim truda noastră cu detașarea unui meșteșugar care ajunge în unele ocazii a o desprinde din cadrul răbdător-evolutiv spre a o contempla. Adică a se depărta de sine spre a-și măsura înfăptuirea printr-o privire transpersonală. Nu cred că inspirația, acel elan prin care ți se pare că altcineva îți dictează rîndurile, ar însemna chiar „clipa supremă” (pentru că pe fluxul său se pot descoperi ulterior fracturi, impurități, neajungeri), ci mai curînd acea contemplare a rodului tău de scrib pe care-l (re)descoperi după o pauză, îl treci printr-un sever filtru critic spre a te putea bucura de el. Nu primul vers, valéryan, pe care ți-l dăruie muzele atîrnă cel mai greu, ci întreg textul ce te satisface, după ce l-ai încheiat și l-ai reluat cu un ochi vigilent. Să nu uităm că Baudelaire aprecia inspirația drept o soră bună a muncii ordonate de toate zilele, muncă aptă a o perfecționa livrînd-o Formei finite. E o iluminare estetică.

— Considerați că un scriitor se poate implica în viața politică?

— De ce să nu se poată implica? Nu e și el un cetățean? Cu atît mai vîrtos poate interesa poziția scriitorului referitoare la stările de lucruri ale polisului cu  cît luăm în considerare faptul că acesta e un individ exponențial prin creația sa, unul din cei zece mii care vorbește în numele tuturor, spre a relua un gînd al lui Eugen Ionescu. Regimul comunist ca și cel postcomunist, alienante ale condiției umane în genere, se străduiau/se străduiesc în chip special a-i înlătura pe creatori de la treburile civice. Explicabil, pe căi deosebite. Pe cînd oficialitatea comunistă se silea a-i anexa propagandei, transformîndu-i în simple megafoane ale ei, cîrmuirea conservatoare de după ’89 joacă pe cartea „apolitismului”. Pe de o parte o politică trucată, pe de alta o tot atît de falsă decuplare de politică. De prisos a aminti că mustrarea privind „trădarea” intelectualilor care fac politică se îndreaptă exclusiv asupra celor cu opțiuni democratice, venind îndeobște din partea pretinșilor „apolitici” și „echidistanți”, slujitori ai puterii restauraționiste, totdeauna copios răsplătiți. În mod categoric diversionist, postideologii s-au constituit într-un „al treilea pol”, neverosimil, hibrid și, dacă vreți, amuzant, precum o demimondenă ce ar arbora un aer virginal.

— Vă rog să insistați pe subiectul raporturilor intelectualilor cu viața cetății.

— Mă voi opri la un singur caz, socotesc că îndeajuns de expresiv, al subiectului ce mi-l propuneți. Nu de mult a fost dat publicității un apel al unui „grup de intelectuali”, printre care și Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Mircea Cărtărescu, în favoarea actualului președinte al României, Traian Băsescu, amenințat cu suspendarea. Retorica textului e plină de un elan justițiar, aidoma unei pînze de corabie umflate de vînt prielnic. Ideea de bază ar fi că „societatea română nu se poate redresa continuînd să accepte și să bage sub covorul istoriei gunoiul politic acumulat în <<anii tranziției>>”. De acord. Dar cum ? Promovîndu-l pe Băsescu ca și cum am avea în față un tip imaculat, formidabil, un providențial arhanghel al dreptății? Și mai departe: „Ceea ce constatăm în clipa de față este o ruptură a majorității clasei politice românești de mersul firesc al istoriei și de dorințele și aspirațiile majorității poporului român”. De unde, în bună logică, ar reieși că Băsescu nu face parte din clasa politică cea atît de decăzută. Că ar pluti deasupra valurilor sale soioase precum un herald ceresc. Mărturisim că o asemenea idealizare săvîrșită de asemenea pretențioase condeie ne aruncă în perplexitate. Cum așa? Nici nu e nevoie de o pătrundere ieșită din comun pentru a ne da seama că Băsescu e un personaj frust, care nu are aerul a fi citit mult mai mult decît manualul de instrucție maritimă, însă animat de-o mare ambiție, conjugată cu o mare astuție. Mult mai curînd decît o înaltă conștiință, e un „animal politic”, cu bune instincte. Demagogia sa e însoțită de (mărturisite) acțiuni de „jucător” (citește: de aventurier), cu iz de scandal. „Criza politică” pe care o străbatem e, de cele mai multe ori , rodul unor „lovituri” prezidențiale, cu miză extrem de mică în perspectiva aspirațiilor și necesităților obștești, dar care-i alimentează vulgara vanitate de-a „se lua” de toată lumea, inclusiv de guvern și de parlament și, bineînțeles, de-a se afla în centrul atenției. Ce înseamnă în gura sa o formulă precum „ieșirea din minciună”? Înseamnă mai mult decît „să trăiți bine”, sintagmă ajunsă în folclorul infantil precum o jucărie stricată? Dl. Băsescu e teribil lăudat de semnatarii apelului pentru  „condamnarea recentă a comunismului”. Dar formatul intelectual, trecutul nebulos, mentalitatea strîmtă a acestui politician de duzină ar fi în măsură oare a gira acest act pe care l-a împlinit vizibil fără chef, cu o suficiență administrativă, la presiunea opiniei publice și intuind că „dă bine” la UE? Cum l-am putea transforma într-un simbol? Cînd nu ne prea sinchisim de Monica Lovinescu, de Paul Goma, de Dorin Tudoran, de Doina Cornea, de Ana Blandiana, să leșinăm de admirație în fața lui Băsescu? Mitul Băsescu e probabil cel mai dezolant din cîte s-au înfiripat în ultima vreme, pe meleagurile mioritice. Regretabil, dar vedem în persoana sa mai curînd un continuator al seriei de lideri comuniști, ignari, cu pretenția de omnisciență și omnipotență, decît un bărbat de stat de factură europeană. Propunînd o extrem de bizară optică opusă, autorii apelului în discuție fac figura unui Don Quijote multiplicat prin răsfrîngerea sa în cincizeci de oglinzi.

— Credeți că putem considera comunismul, la noi, un capitol definitiv închis?

— Bine ar fi ca lucrurile să stea astfel. În realitate, asistăm la un proces de dispariție lentă a monstruozității numite comunism, care, fără a-și fi pierdut nocivitatea face parte largă grotescului. E bine cunoscută o vorbă cinică a lui Marx: de trecut ne despărțim rîzînd. Cum așa, ne putem întreba? Pur și simplu de trecut! Oare ne despărțim rîzînd de copilărie, de tradiție, de eroismul și de faptele constructive ale unor înaintași? Putem să rîdem de fărădelegile și crimele trecutului? Trecutul e o parte inalienabilă a ființei individuale ca și a celei colective, la care ne șade bine a ne referi cu o gravitate în afara căreia nu ne-am lua in serios pe noi înșine. Excepțiile – privitoare la episoade izolate, la verigi secundare – nu fac decît să… confirme regula. Nici măcar de comunism nu ne putem despărți în hohote de rîs, dar constatăm că acesta își bate joc de sine însuși cuprins parcă de nebunie. Își întoarce pe dos principiile aidoma unei mănuși. După ce a proclamat sus și tare internaționalismul proletar ca pe un slogan fundamental, eșuează într-un naționalism agresiv (național-comunismul lui Ceaușescu n-a fost atît de „original” cum se presupune, căci a fost preludat de panrusismul lui Stalin, maestrul căruia dictatorul de la București i-a rămas, în spirit, fidel pînă la sfîrșit). Politicului declarat ca o obligație strictă a oricărui scriitor sau artist care s-ar fi cuvenit a-și pune toate forțele în slujba „construirii socialismului” i-a urmat apolitismul, evaziunea din cadrul concret al existențialului chinuit, dominat de demagogie, o evaziune tolerată și încurajată cu scopul evitării accentelor dezaprobatoare, a atitudinilor protestatare. Orice ar susține N. Breban și G. Liiceanu, cazurile Nichita Stănescu și Constantin Noica sunt cu prisosință doveditoare în acest sens. Iar crunta sobrietate inițială, ascetismul revoluționar, sîngeros nu degenerează în opulența de castă a nomenclaturii – insulă pe marea unei sărăcii cvasigenerale –, urmate de îmbogățirea nu o dată fabuloasă a foștilor ștabi, a securiștilor și a clientelei lor? Îmi amintesc de steagul românesc cu stema republicană decupată, purtat de tinerii noștri în decembrie. Date fiind cele mai sus menționate, sunt tentat a afirma că din stindardul ideologiei comuniste n-a rămas decît… golul. Unii concetățeni ai noștri continuă totuși a-l purta pe umeri.

— Cum considerați recenta aderare a României la UE?

— Impozant eveniment, dar aș fi preferat să se fi produs mai tîrziu, cît mai tîrziu. Astfel monitorizarea de către luminatele instanțe europene a scumpei noastre țărișoare scălda­te-n corupție fanariot-comunistă ar fi dus, spre binele marii majorități a locuitorilor săi, inclusiv a celor ce-l aplaudă cu un atît de pueril entuziasm pe Băsescu, la rezultate mai consistente. Oare de ce n-avem soarta Turciei?

— Aveți, la ora actuală, sentimentul unei libertăți de opinie?

— Și da și nu! Dispariția cenzurii ca instituție, în decembrie ’89, ne-a înaripat mintea, inima și literatura, deschizîndu-ne o zare ce părea ideală. Am fost primul scriitor care a început să publice în Dreptatea abia resuscitată, prevăzută cu îmbătătorul subtitlu: „organ de luptă împotriva comunismului”. În scurtă vreme, împreună cu dragii mei confrați Petre Stoica și Barbu Cioculescu, am creat, în marsupiul combativului cotidian, un supliment săptămînal, Dreptatea literară, care a reunit multe și nu o dată prestigioase nume de autori. Din păcate, dezamăgirile n-au întîrziat să vină. Chiar falnica publicație a militantismului nostru civic, Dreptatea, a apucat-o pe un drum sinuos, copleșită de prezența unor inoportuni (e de ajuns să menționez că în fruntea ei s-a nimerit acel aventurier, pe numele său Radu Vasile, care, hélas!, urma să devină și prim-ministru) silin­du-ne a o abandona. Încetul cu încetul s-a reconstituit o atmosferă de delăsare, suspiciune, lașitate, ca și cum cenzura nu s-ar fi îndurat a se suspenda altfel decît formal. Incontestabil, apar la noi periodice cu șira spinării dreaptă, în care mai poți publica texte ce se abat de la conformismul regenerat, de la codul „nu deranja ca să nu fii deranjat”. Dar și altele în care codul conjunctural e aplicat cu acuratețe. Lucrul acesta se vede, ca să spun așa, cu ochiul liber. Parcă vechile constrîngeri s-au prefăcut într-o autoconstrîngere a unor redactori mai mult ori mai puțin stimabili care nu vor să tulbure apele căldicele (cf. biblicul tepidus) ale interesului mutual. Și pentru ca ticluirea să aibă un aspect cît de cît pasabil, i se adaugă ingredientele tradiției (orgoliul național ori local, pietatea etc.).

— Sunteți recunoscut pentru eleganța stilului, pentru finețea și exactitatea intuițiilor, pentru capacitatea de a număra, cântări, împărți, adică de a decide soarta multor scriitori. Credeți că azi mai funcționează critica de direcție, că se mai pot forma școli? Se știu, din opera dumneavoastră exegetică și din declarațiile făcute în reviste, scriitorii pe care mizați în istoria literară. Care sunt criteriile, mărcile axiologice care aparțin „pedagogiei” estetice a lui Gheorghe Grigurcu?

—Cea mai însemnată critică de direcție, la orta actuală, este negreșit cea întruchipată de revizuiri. E direcția de înaintare perceptibilă în­tr-o apă încă în bună măsură stagnantă a unei bărci încă insuficient utilizate, insuficient însoțite de înțelegerea privitorilor de pe mal. Dar e singurul mod de-a înfrînge inerția, de-a depăși impasul. În funcție de succesul acestei acțiuni temerare, întrucît nescutite de preadestule dezagremente, vom putea avea priveliștea mult mai clară a unor valori, ca și a grupărilor în care s-a agregat scriitorimea autohtonă. Deocamdată plutește încă deasupra apei o pîclă în care binele și răul, adevărul și minciuna, frumosul și urîtul se amestecă frecvent. Există persoane doritoare de-a întreține confuzia, nou-vechi specialiști în dezinformare. „Pedagogia estetică”? În gradul în care putem numi așa ceva, ne-am gîndi la o departajare corectă a valorilor, la o scară convingătoare a lor, exemplare în sine. Nu dăscăleala, nu lovitul la palmă dat ignoranței, arivismului, relei credințe și celorlalte defecte ale tagmei literaricești contează în primul rînd (cu toate că descurajarea purtării ce lasă de dorit nu e nicidecum lipsită de însemnătate), ci paradigma adevăratelor valori, în fine recunoscute și înfățișate așa cum merită. Fără nici un rabat făcut prejudecăților rîncede și fără nici o reținere în fața strategiilor nu o dată brutale ale mediilor conservatoare care acuză orice părere diferită de a lor că e „demolare”.

— Sunteți pesimist? Optimist? Dintre principiile: adevăr, dreptate, responsabilitate, iubire, cunoaștere, pe care l-ați alege primul? Sau care ar fi ordinea lor, în funcție de ceea ce reprezintă pentru dumneavoastră?

— Sunt pesimist sau optimist? Ce să vă răspund? Prefer să citez o vorbă de duh a lui Jean Cocteau: „pesimismul este o formă a optimismului meu”. Ordinea principiilor enumerate ar începe cu iubirea, deoarece, în capacitatea sa de dumnezeiască transfigurare, ea cuprinde și adevărul, dreptatea, res­ponsabilitatea, cunoașterea. Ce frumoasă, inegalabilă cunoaștere e cea prin iubire! Grație iubirii cunoaștem cu cea mai mare profunzime obiectul său și totodată izbutim a ne cunoaște în chip izbăvitor pe noi înșine. Prin iubire ne lăsăm locuiți de Dumnezeu. „Tot ceea ce Dumnezeu pretinde, în mod expres, este să ieși din tine însuți, în măsura în care ești creatură, și să-L lași pe Dumnezeu să fie Dumnezeu în tine” (Meister Eckhart).

— Știu că sunteți avid de muncă și că aveți continuu proiecte bogate. La ce lucrați?

— Mă străduiesc să continui ceea ce am început cu peste cinci decenii în urmă, în capitolele producției literare pe care ați binevoit a le aminti.

— Vă mulțumesc. Vă doresc viață lungă și rodnică.

© 2007 Revista Ramuri