| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Constantin Predapeste patrii toate nesupunerile zboară timp de aur. timp sacru. timp mort. zile-ngropate-ntr-un cîntec de heruvim peste patrii toate nesupunerile zboară cel mai frumos cel mai bun cel mai supus dintre noi a murit plouă gîngav şi oglinzile nu mai iubesc pe nimeni bocitoarele poartă haine de boz în parc cîntă o fanfară de bronz va coborî din ceruri copila şi va însufleţi ceasul cu cuc
ţipătul, depresia, vidul nume de sărbători doliu (alb) ca sufletul neprihănit de porumbel călător într-o întîmplare tristă ţipătul, depresia, vidul nume de sărbători în cenuşa cuvintelor colţurile salonului de spital înverzite şi mirosind a iasomii orbitoare de fiecare dată spaimele, depărtările, nopţile lungi au argumente de fiecare dată cu ochii roşii de nesomn pun capul pe două moviliţe de pămînt în care aud amurgul cum plînge în sîngele cailor
noaptea jertfei turme de lupi venite din abis de pe muntele unde cîntă cocoşii şi chiar de mai sus / de pe acoperişul lumii au amuţit clopotele ceasornicele s-au oprit din bătaie dintr-o carte mai veche / roasă de molii a răsărit un ţintirim de flori noaptea jertfei lacrima jertfei m-aşez la masa de scris şi-aud în fiecare cuvînt cum explodează lumina
spaimă vor veni arcaşii şi vor înnopta în orologii vor veni lupii şi mă vor lătra din mijlocul haitei de lut e o livadă cu mere de aur prin preajmă e o colibă în grădina căreia m-aş putea stinge ca un opaiţ sau aş putea întineri brusc cu-atâţia arcaşi şi orologii şi dealuri cu mere de aur prin preajmă
picătura de sânge ce-mi împietreşte obrazul tînguirea toamnei / în munţi / lîngă păstrăvăria din stele o scrisoare neagră. un fluture negru. un fruct de pădure sînt fiinţele dragi ce-mi populează casa plouă mărunt / mocăneşte / în ciudă aş spune într-o tonalitate ridicolă, aproape absurdă în peisajul în care dorm ca-ntro fotografie veche / ca-ntr-un poem blajin mama apucă pe un drum scurt pe o scară fără trepte în care doar trosnetul crengii de brad mă mai face să tresar în care doar o singură picătură de sânge îmi împietreşte obrazul
schit călător orb pe sub brazii bogaţi în zăpadă unde poezia se scrie singură ca-ntr-o absidă ca-ntr-o raclă unde cuvintele lucrează singure (ca albinele) doar pentru Dumnezeu ierarhii au trupuri de zambilă (tristeţea e o nobilă artă) bun e muntele care duce în spate tot zbuciumul lumii
sufletele înecaţilor nu le mai cîntă nimeni deznădăjduire de toamnă ca o picătură de vin roşu ca o picătură de sînge pe colţul unei scrisori albastre cu mii de stoluri de păsări migratoare vreme de dus după vreascuri după mânătărci după ferigi prin tablouri de iască pelerin rătăcit la gurile dunării într-o ceainărie cu ierburi amare sufletele înecaţilor nu le mai cîntă nimeni preoţii la slujbe poartă odăjdii de ceaţă
vînătoare bate toaca şi nimicul ca un copoi ia urma sălbăticiunii poemul înfloreşte ca o iederă ca o ferigă pe zidul mănăstirii o săgeată doboară catargul lunii septembrie un glonţ ricoşează din tabloul corăbiei încărcate cu aur, smirnă, otrăvuri, elixiruri şi exegeze amare mi-e teamă să străbat fluviul în flăcări şi abisul din inima fluturelui mort |