Născut în 1968 - Gângiova, Dolj

1994-1998 – Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu“, Cluj-Napoca

Expoziţii personale:

1998 – Călan, spiritul locului – Cluj

2000 – Element contemporan, Craiova

2003 – Eterna secundă, Craiova

2004 – BONŢIDA, Craiova

2005 – Gângiova din căruţă, Craiova

2006 – LAPIEZURILE, celebrele anonime,

Craiova

2007 – GROAPA, Craiova

Expoziţii colective, selecţie

2007-2008 – Expoziţia „Identităţi“

2006, 2007, 2008 – Salonul Artiştilor Olteni

2000 – 2008 – expoziţiile Atelier 35 –

Craiova

Deşi are o vârstă care a început să fie respectabilă, fotografia profesionistă la noi, după un debut fericit în secolul al XIX-lea, a avut o sincopă destul de mare, fiind un gen care nu s-a bucurat de prea multă atenţie, motiv pentru care până în 1990 nu a avut decât o reprezentare de tip opţional la nivelul academic. De aceea suntem acum în ipostaza unui nou început când, cu unele excepţii, artiştii fotografi sunt mai toţi tineri şi încearcă să-şi contureze cu mult efort o identitate colectivă dar şi una individuală.

Printre ei, Emil Bănuţi face figura unui alergător singuratic cu neliniştea dar şi cu vanitatea aceluia ce vrea să fie altfel.

Expoziţiile sale anuale de la galeria Arta din Craiova au devenit o tradiţie pe care respectând-o artistul, a început şi publicul să o respecte. Nu mă refer neapărat la periodicitatea lor, ci în primul rând la calitatea pe care lucrările sale fotografice au ştiut să o impună încă de la debut.

Cea mai recentă manifestare a sa a adus o gură de aer proaspăt în peisajul fotografic de la noi, ea numindu-se, de altfel, Oxigen. (O2).

A fost vorba de un proiect care alături de fotografie a avut şi un performance menit să-i expliciteze titlul expoziţiei dar să şi impună o atitudine de tip social a artistului.

Acţiunea s-a coagulat în jurul raportului om-natură, dar nu numai pentru că atât fotografiile cât şi acţiunea în sine puteau fi interpretate şi ca un semnal în ton ironic la adresa clasei politice şi a relaţiei acesteia cu o societate destul de „vegetală“, a cărei privire este întunecată de obsesia propriei bunăstări.

Totul a debutat în parametrii unei expoziţii clasice de fotografie cu imagini rafinate în care dominantă este lumina devenită personaj principal. Ele respiră o atmosferă caldă şi discretă, uşor decadentă, a frunzelor uscate de porumb sau a celor colorate de soarele şters al lui octombrie. Banalul căutat al acestor subiecte este salvat tocmai datorită luminii interioare pe care artistul ştie să o imprime fiecăreia dintre lucrări de aşa manieră încât nişte umile frunze uscate te pot duce cu gândul la Caravaggio, Georges la Tour sau Man Ray.

Şi atunci când ai impresia că totul se îndreaptă spre un final previzibil urmează surpriza: artistul, ca într-un veritabil număr de magie, scoate dintr-o cutie neagră un grătar pe care aşează câteva bucăţi de şuncă. În mirosul tot mai persistent al acesteia începe să întoarcă lucrările care, pe revers, au alte fotografii cu trunchiul unui copac pe care nişte mâini ţin aceleaşi bucăţi de şuncă şi o serie de personaje ce poartă aceeaşi bucată de slănină pe ochi. Trimiterea este destul de transparentă la obiceiurile noastre tradiţionale petrecute la iarbă verde sau între blocuri sordide (vezi fundalul pe care sunt fotografiate personajele). Slănina-hrană sau slănina-pomană care ne obturează privirea afectând grav puritatea şi transformându-ne în robi ai instinctelor primare este mesajul acestui performance.

Surpriza a avut un rol important în desfăşurarea acţiunii şi în afişarea intenţiilor artistului.

Faptul că Emil Bănuţi este unul dintre puţinii fotografi care abordează peisajul artistic şi din perspectiva acestor expresii vizuale mă determină să consider că universul său merită în continuare toată atenţia noastră.