Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Roxana Sicoe–Tirea

paşi

o fiara sălbatică pe cheiuri mersul acesta se

trezeşte mai singur ca oricând

neatent la ce se ţine aproape, incapabil să pipăie

depărtarea înaintează abulic odată cu

defrişarea trotuarelor: el e organul rudimentar al

parisului şi copcea cangrenei dintr-un plămân

al cărui felcer neîndemânatic murise în operaţie

sau

noaptea se aciuează pe străzi lăturalnice în faţa lui

femeile îi îmbălsămează ghiocul din tălpi cu

bătrâna lor disperare, un diavol îşi pierde colţii în

pantoful său stâng

câteodată direcţia îl bifurcă scopul îl păstoreşte

perfid ca licuricii nebuni spre felinare

o mână îl trage către armata de sfinţi varicoşi

oriunde te-ntorci mersul acesta îţi fuge de sub picioare

întortocheat caldarâm

tu respiri holograme de bestii astmatice, urina şi

viaţa sclipesc pe ziduri, mai-marii lumii au

adormit gri, apa asfixiază imperii cu mănuşa Vaal

bolind prin orbite puterea topeşte mileniile adună în

tine armatele asasinează mesenii de la banchet:

bucată de om mai sărată ca una de leopard

totul se scurge prin ochiul pătrat; şi picioarele noastre

cimentate.

rochia îţi foşneşte un animal de p(a)radă pentru seducţia cu

parfumul kalaşnicov

cuvintele tale asociază şi penetrează creierul mic al poporului

sfânta lui libertate

până când tatăl sparge televizorul.

atunci iei omul, îl pui în fereastră, pe el scarifici adevărul

atât de atent încât nu vezi copiii

ce-i suflă în gură cocoloaşele de hârtie pe care se strânge

o altă poveste:

cum înnoptează aceste simple miracole

„nu ştiu în ce să cred”

planezi deasupra oraşului iarba

de bitum împinge uşa metal

lăbărţează privirile sub creionul dermatograf le întoarce

la micile stampe colorate prin labirintul acneic

tristeţe de blugi sfâşiaţi; ei trăiesc în lume, tu în Farsala

ca un scooter bolid cu roţile sparte

când te-am cunoscut agăţai perdele

acum ai început să le zideşti

când te-am cunoscut mângâiai larve pe întuneric

acum bei soarele dizolvat într-o frumuseţe neagră

stai foarte departe de mine ezitând în faţa vitrinelor şi

spui NU cu toată puterea nehotărârii

iar seara (dar nimeni nu vede) îţi demachiezi cu multă apă

sufletul

arta conversaţiei

culeg doi prieteni de ploaie îi duc acasă

mâinile lor îmi amintesc de lucruri vechi

bâjbâite. am ajuns într-un loc fără istorie urăsc

liniştea din dulapuri iarba neveştejită

golul din ceştile pline cu ceai

puritatea mea dărăpănată

ei mă ascultă fără să mă vadă beau ceaiul

fără să îl atingă până când la masă rămâne o

umbră ce rumegă aerul umed între nări

balada degetelor mari

orele picură strivind gândacii din camionul cu praf

unde luăm scalpul nopţii şi ne visăm globulele negre din sângele ei;

stive de braţe de gambe stau pregătite pentru construcţia tavernei din subterană

acolo se-mbată şoferii acestui miros de cauciuc pe care turiştii îl cred

înflorirea deşertului şi-l inspiră luxos

şiruri de ochi de sexe călătoresc în dosul lozincilor

ejaculate pe bulevarde îndepărtate unde

mâinile lor masturbatoare şi uriaşe

ne ţin suspendaţi de viaţă totuşi câteva zile

apoi strecoară o fisă în buldozerul automat ce defrişează pădurea

de capilare

chircind arborii gemeni într-o burtă din fier;

trandafirul lichid dintre dinţi

înfige-l în cel de sub tine, în cel de deasupra

şi măcar numără câţi dintre noi se vor naşte astăzi prin gura morţii

curăţenia din sâmbăta asta

oboseala e semnul îşi spune şi încetează să bată. descoperă

uşa lichefiată literele din apă sparte împrejur cercul de oameni necunoscuţi

cărora imaginea le crestează privirea

ei o iau, ei o duc într-o grădină de ochi cu gene unde plantează

coapse şi buze pulpoase

retina lor sapă în ascunzişuri mătăsoase o autostradă pe
care-o

inundă singurătatea

rostogolind roţi zimţate până când sufletul se deschide ca

un pântec păstos, absoarbe seminţe de răutate

acum

degeaba deretici în tine sârguincios şi-aduni de prin colţuri

făraşe cu vid

făraşe cu vid.

Faforo

ce stăruie pe faţa mea cu gânduri explodate :

inscripţii pe calota deşertului

pagini din şerpii savanei

bolile africii băltesc târzii

lângă copilul soldat. el avansează prin paradisul haşişului

strângând sub axilă jucăria ucigătoare

pe care i-am oferit-o la a zecea aniversare

sunt tigrul european pe urmele lui.

eu făcut din o mie de ambalaje tranziţionale, el întreg hămesit departe

îl privesc dintr-o realitate lăfăită în bibliotecă

şi stau concentrându-mă să îmi prind mica statuie neagră plastificată

de chei.

botanistul

rendez-vous în grădina de iarnă

te-aştept sădită printre coloane-

o anomalie botanică dependentă de aerul pietruit, tu

ai palme uscate, eu sucul verde şopârlesc

îi vei găsi o utilitate înainte să-l verşi (eroarea hazardului!)

pe epiderma imaculată

holbându-te la imaginara lui consistenţă

ce se prelinge dincolo de tine până când te îndrăgosteşti

mă iei mă plantezi în mijlocul camerei tale

noapte-zi îngraşă-mi pământul cu spumele cerebrale

această ecloziune sufocă singura fereastră

iar tu orbit de ascuţişul frunzelor

te răstigneşti pe drumul vegetal

suferi cu dinţii transformaţi în canava

pe care-au apărut motivele florale te întinzi-

un petic pe tulpina plantei ucigaşe

care te-ncolăceşte şi îţi vorbeşte:

„ o, yorik, ce-i cu tine, yorik?”

pass

oameni ce trec şi-ţi aruncă în ochi

firmiturile milei, nu mai suportă aceste tălpi zgomotoase

pe care ai strâns noroiul pământului uitând să îl razi

la apus când valiza te mână

să-ncerci indiferenta memorie a clanţelor ponosite ori să zgâlţâi în noi

datoria de bunătate.

ai obosit sub strada cu mirosuri lungi

cuibărit în flotirul murdar

neîncetat povestea rapid bicoloră

afumată în minutarul societăţii

unde cei mulţi cu tine laolaltă au preparat neargă şi albă

ratarea, iar ea

te face mărunt te învaţă să îţi legi ochii să-ţi aranjezi căluşul în gură

să-i primeşti maiestuoasa bolborolseală până la descărnarea

din care sorbim în mijlocul cinei liniştite fără a clipi

te mira lentoarea

cât de încet şi mereu se aştern straturi de var arzător

pe clădirea cea veche

mascând harta fisurilor care ţi-ar indica un loc neaşteptat

poate o masă întinsă cu un buchet de prieteni

sau o faleză măreaţă împlântându-ţi curajul în sânge

oricum te găseşti singur.

iar craniul gol duhnind a alcool nu e decât o

moştenire desfrânată;

ea te şterge de valuri inexplicabile.

în timp ce continui să urci pe linia dreaptă non-aderentă

a zidului printre atmosfere ca înotătorul ce se-mbrânceşte

la suprafaţă

respirând esenţa adâncurilor

şi iese viu

dar fără de sine

© 2007 Revista Ramuri