Poeme
de Adrian SUCIU
Fals tratat despre suflet
Trupul poartă boli înăuntru.
Dacă eram femeie, măcar îl scăpam
de singurătate și-i dăruiam un fiu...
Dar dragostea n-acoperă trupul. (Din gura
mamelor plecate se preling umori neplăcute privirii. Ori
stau atît de-nghețate-ntre crini încît fiii lor
detestă crinii pentru restul vieții.)
Uneori, trupurile se ating între ele
și produc acea premoniție a morții
pe care ignoranții o numesc sex.
Rareori, haina prea largă și nemernică
e locuită de cineva.
O limbă aproape uitată
De cîteva toamne,
scriu într-o limbă aproape uitată,
la țărmul mării căreia ei îi spun neagră.
Nu-mi regret neputința: mulțumită ei,
pot savura în voie băile aspre
săvîrșite asupră-mi de tinere
ale căror sfîrcuri le sug doar pentru
gustul sîngelui străin.
Mi-a înțepenit încheietura. De-aceea
rîndurile așternute acum au solemnitatea soldaților beți.
Dacă plîng, ei mă șterg deîndată
cu pînze mirosind a copil adormit.
Lumea s-a obișnuit cu plecarea mea
îndelung amînată. Nu am vreo durere
și nu vreau să înțeleg pe nimeni. Cîndva,
nu s-a întîmplat nimic - acela a fost
cel mai important eveniment
de la moartea zeilor încoace.
Scrisorile către prieteni
Scrisoarea I
De-a binelea cred că sînt ultimul din spiță și că
minunea înghesuită va pieri. Și trec cu focul și cu cenușa.
Vorbele mele nu miră pe nimeni.
Scrisoarea II
Nu știai tu, nu știai dar fructe ardeau și odaia
plină ochi era de amintirea merelor verzi. Un larg poem
între coji, bunica părtinitoare, învinsă de pămînt.
În rest, în adîncuri, liniște.
Scrisoarea III
Cred în nevinovăția ei și mă strecor, din cînd în cînd,
să-i vorbesc despre trecutul regal.
Urcăm și coborîm împreună din anotimpul de sticlă,
ea e femeia mea, eu vulturul ei, ne cheamă somnul.
Scrisoarea IV
Ah, un cer vast spre care urcam
ca două coloane îmbrăcate în sare!
Ce-ascund
în aceste sărmane cuvinte? În trupul lor stau la pîndă
semne pentru care mi-aș da viața cum aș da iarbă
calului din vis.
Alături de șerpi cresc copiii șerpilor și ei învață
limbile șerpești. Despre limba mea,
în care tocmai scriu, ce-am să spun?
Scrisoarea V
Mă trezisem noaptea lîngă peretele înalt de beton,
cu ochii larg deschiși,
fără să-mi amintesc a-i fi deschis. Mi-era frig
și dorul de moarte sfărîma, în răstimpuri, ușa.
Trei ceasuri cu cuc, șapte cuie ruginite
și-un babilon de vorbe. Înăuntru sau altundeva.
Iubitele prietenilor mei iubindu-mă dar să nu știe ei.
Fiecare. Orice.
Scrisoarea VI
Sînt orb, am rostit, și vedeam că sînt orb,
de dorul peștilor se dezbrăcau degetele mele;
Doamne al meu, stăteai drept ca pinul în munți
și balaurii trimiteau săgeți să te răpună.
Ca și cînd tu ai fi putut muri...
Și mare puterea ta dimineața cînd eram orb și
trudeam să desfac portocale cu unghia dezbrăcată de solz,
cu trupul de nemernicia nopții dezbrăcat,
cu tandră nevinovăție și cu măsură!
Scrisoarea VII
Dumnezeul bețivilor e artist. Desigur, desigur
și-un trup lung trage el printre mese și-un nor lung
trage el și-un cîine lung care latră cu ciudă.
Cum să nu-l iubești, Doamnă?
|
|
