Reflexele reveriei

Despre poezia lui Constantin Preda ºi-au spus cuvântul, de-a lungul anilor, mulþi scriitori ºi critici literari, de la Valeriu Cristea ºi Laurenþiu Ulici la Alex. ªtefãnescu ºi Al. Cãlinescu, de la Fãnuº Neagu ºi Mircea Dinescu la Constanþa Buzea, Nichita Stãnescu ori Ioan Alexandru, pânã la mai tinerii sãi confraþi condeieri. Toate opiniile au surprins natura profund liricã a scrisului sãu, explozia metaforicã ºi candoarea poemelor, substratul sentimental, dar ºi robusteþea expresiei, aproape vegetalã, denumind o lume interioarã populatã atât de viziuni, cât ºi de elemente ale concretului biografic.

Volumul Cântece despre frumoasa inimii trecere (Editura „Autograf MJM“, Craiova, 2006) este o antologie de autor, care ilustreazã traseul parcurs de poet de la debutul editorial cu „Sora mea, înserarea“ (1984), pânã la mai recentul volum intitulat „Teama de a te pierde“ (1997), cu trecere prin „Fiecare cu steaua lui“ (1985), „Fire de poet“ (1988), „Oare acesta sã fie sufletul?“ (1990), „Plânsul, floarea secretã a morþii“ (1995). Despre toate acestea s-au pronunþat, cum spuneam, nume importante ale scrisului contemporan de la noi. Dar, cum este ºi firesc, autorul ºi-a dorit sã se prezinte, acum, cu un opus în toatã regula, reunind laolaltã „fragmentele“ ºi dându-le, astfel, imaginea unei «claviaturi» pe care a exersat îndelung, când melancolizând cu duioºie, când revãrsând torente imagistice ºi muzicale. Sonoritãþile sale lirice pornesc adesea dintr-o structurã bacovianã, când poetul vede în mov („sunt aedul ce duce-n neant istorii de mov“) ºi se situeazã, cu metafizicã disperare, „la hotarul dintre prea mult ºi nimic“ (p. 147). Singurãtate, prãbuºire, somn, moarte, fum ºi înserãri - alcãtuiesc una dintre feþele acestei poezii nãscute din angoasã, din spaima de abisul interior, de necunoscutul din sine pe care îl poartã pretutindeni ºi care creºte odatã cu vârsta: „vârsta cui crin alb / ecou în lacrimi aºtern / noaptea târziu când singurã-n lume / inima mea / bate pustiu ºi etern?“ (cântec despre frumoasa inimii trecere).

Mult invocata trecere nu duce spre extincþie, ci spre o realitate sub-mundanã, spre „zarea  de sub pãmânt“ bântuitã de ninsori nelumeºti: „simte-te ca la tine acasã / în aceastã zare sub pãmânt / numai barba o sã-þi creascã barba / albã ca ninsorile în vânt“ (ceainic pe foc). Reîntoarcerea la aceleaºi motive (precum cel al morþii) nu este semnul rostirii monocorde, ci al trãirii obsesive, la intensitãþi diferite, dupã momente ºi împrejurãri existenþiale („eu am douãzeci ºi patru de ani / ºi o moarte frumoasã în trup“;„moartea mea (burã de ploaie) / într-o duminicã“;„doi aurari bãtrâni vin sã-mi îngroape / lumina într-un plâns nemãrginit“ etc.). În încercarea de a aduce „lumea la mal“ prin cântec, poetul închinã chiar ºi soarelui un... requiem, un sunet care, asemenea „strãlucirii sabiei“, sã ajute „la rostogolirea capului / cãtre zorii unei zile mai bune“ (p. 163).

Dar nota cea mai proprie poeziei lui Constantin Preda este aceea a efuziunii confesive, a stãrii exclamative, a destãinuirii - mai ales în primele volume (de ex., în poeme precum „constantin“,„taniuºa“, „oraþie de nuntã“, „car împodobit“, „p.s.“, „dragul nostru“ etc.). Este remarcabil modul în care Constantin Preda îºi creioneazã autoportrete aureolate serafic: „ãsta sunt eu / jumãtate lebãdã - jumãtate flaut / ºi trece îngerul în fiecare searã cãlare / pe-o razã de aur ºi nani, nani / îmi aºazã pe frunte coroana // adorm cu capul pe butucul cãlãului / ºi butucul înverzeºte“ (p.s.). Poetul este un rezoneur al unei rostiri transcendente, de unde ºi natura imnicã a unor poeme din care transpare ideea sacralitãþii, a harului („serafic cum sunt“;„e-o vreme sacrã de ceai“;„peisaju-acesta de icoanã“ º.a.). Peisajul poartã, în aceastã viziune, amprenta începutului („þii minte primii paºi prin herãstrãu? / în fiece mesteacãn visa un dumnezeu“), semnele misterului sunt pretutindeni în preajmã, chiar ºi necunoscutul intrã în ordinea obiºnuitului („eu îmi vãd de toate celelalte / ºi mã mai gândesc la planta-aceea care-i zice moarte“). Sadova natalã are dimensiunile uni þinut mitic, pãrinþii sunt iluminãri în gândul ºi sufletul poetului, iar ipostazele naturiste sunt impregnate de o senzitivitate calmã, ca în acest „amurg pictat (plâns de albine)“, cu fresce ºi roiuri ce dau „consistenþã“ viziunii idilizante: „pãtrunzi în fagur ca-n vecie / e-un aer sacru zugrãvit cu sfinþi / odaie albã de chilie / în care ºed la mese lungi pãrinþi“ (fagur).

Poezia lui Constantin Preda este, în mare mãsurã, reflexul reveriei, al cãutãrii unui paradis pierdut în care poetul n-a încetat niciodatã sã creadã.

În umbra cuvintelor

Ceea ce se vede încã din primele versuri ale volumului Cenuºã orbitoare (Editura Cãlãuza v.b., Deva, 2006) de Ioan Evu este (re)afirmarea unui lirism  intens metaforizat, de sorginte uneori blagianã, alteori arghezianã, cu care, de altfel, poetul  ne obiºnuise încã din cãrþile sale anterioare („Fereastrã de apã“ – 1982; „Fãrã armurã“ – 1984; „Somnul în munte“ – 1986; „Poet de bunãvoie“ – 1996; „Cetatea moartã“ – 1998; „Însoþitorul umbrei“ – 2003). Am reamintit aceste  titluri pentru cã ele marcheazã reperele unui traiect poetic interesant, ce ilustreazã continua cãutare de sine printre cuvinte ºi sonuri, printre sentimente ºi rãni nevãzute.

Ai zice cã poetul are o irepresibilã nevoie de cuvinte, pe care le cautã cu dinadinsul spre a le stârni „sã vorbeascã“. Patetic, el „strânge la piept blazonul zdrenþuit al poeziei“ ºi se considerã „scribul care ºterge palimpseste“ sau „fântânar al apelor din urmã“, ca semn al risipei sale existenþiale. Tonalitatea  poemului ce dã titlul acestui volum este grãitoare  în privinþa «temperaturii» scrisului sãu: „Mi-e dor de-o flacãrã mi-e nesfârºit de dor / de-o ardere profundã ºi deplinã / sã intru-n focul ei mistuitor / ºi jarul sã mã spulbere luminã. //...// Cenuºã vorbitoare asta sînt / praf ce aspirã iatã la rodire / tandru aº da în floare pe-un pãmânt / sãtul de-atâtea rãni ºi cimitire“ (Cenuºã vorbitoare).

Tematic, iubirea este o permanenþã, astfel încât, în poeme precum „Sãrutul“, „Romanþã“, „Madrigal“ º.a., se prefigureazã un fel de «varã de noiembrie». Poetul, cu herbul anilor pe tâmplã, vrea sã facã din nou luminã în cerul lui sãrac, reînviind, de sub cenuºa vremii, „frumuseþea pierdutã / mireasma de crin jefuit“. Cadenþele anacreontice conduc spre partitura elegiacã, unde poetul îºi deplânge pierderile („alungã-mã sunt þãrmul pãrãsit / pe care vor furtunile sã-l frângã“) sau resimte acut „boala“ incomunicãrii („Ce boalã strãveche toamna aceasta / în care toate cuvintele dor“). În aceeaºi notã elegiacã, potenþatã de memoria afectivã, apare figura tatãlui pãstrãtor de benefice obiceiuri nescrise: „Mã gândesc la tatãl nostru / minerul macaragiul reparatorul / de ornice vechi cum ne-a adunat el / de pe drumuri pe fiecare la ceas / potrivit ne-a ars câte-o palmã“ (Ca niºte copii ce eram). Alteori, Ioan Evu este de-a dreptul idilic (Pe Strei în sus) sau baladesc de o facturã interesantã, uºor polemic (Balada unui intelectual ºi a unui cal care pãºtea liniºtit pe un mal al unui râu din Ardeal).

Sub semnul fiinþei nostalgice revãrsate în  cuvinte, sunt evocate, în linie blagianã, „acele  pajiºti / ce visului i-au fost familiare“, într-o remarcabilã fluenþã metaforicã ºi muzicalã: „Am fost noi vrednici de lumina lor / ºi le-am iubit cu-atâta  neprihanã // cu câtã mierlele foºnind în cer / ne-au picurat doar triluri peste ranã“ (Veºnicã uimire). Autocompasiunea pentru „rãtãcirea“ de care se face vinovat îl împinge la ironia tristã: „Sãrac lipit cuvântului / rãmân aici bãga-mi-aº piciorul / de plai  în semantica ta poezie de mahala / cum ar grãi eufemistic poetul / fracturist dedat la orgii textuale“ (Sãrac lipit cuvântului). Ca atare, el se considerã „însoþitor“ al propriei umbre, „scutierul iluziei“, „bietul sancho pancha“ „ieºit la trântã cu îngerul“.

În „Însoþitorul umbrei“ întâlnim o viziune dantescã, generatã de angoase, de trãirea paroxisticã a imediatului. Acest univers este populat de „leviathanul dormitând în oceanul de sânge al inconºtientului“, „fântâna în care scuipã un zeu gelatinos“, „iarmarocul colcãind de mitici“, „profetul de tablã al suburbiei“, „olimpul postmodern“, „metafore gârbovite“, „nimfe de silicon“, „hoituri dansând“, „poeþii fracturiºti în latrina cu pereþi zmângãliþi de fecale“ etc. Un alt Infern este realitatea din „Mileniul Caragiale“, subintitulat, trist-ironic, „poem patriotic“ ºi realizat în notã carnavalescã: „Ce farfurizi ce caþavenci? /.../ pentru ei sãrãcia scumpirea  pâinii aerului apei luminii / sunt simple truisme...“ Acestor personaje reînviate „sub cupola de circ“ a tranziþiei postdecembriste, poetul le ureazã, nici mai mult nici mai puþin, „tranzita-i-ar suliþa lui þepeº“. La fel ºi „Doinã de reformã“, tot „poezie patrioticã“... în rãspãr, evocã „o þarã de bazar“, cu figuri ºi situaþii groteºti. Revenit cu picioarele pe pãmântul miºcãtor ºi nisipos al realitãþii, resimþind din plin miasmele fetide ale mlaºtinii apocaliptice care desemneazã momentul parcurs în resemnatã recluziune, Ioan Evu întrevede misterul, oricând preferabil, al „iubirii de aproapele“: „Sute de poeme am ars / vrafuri de lacrimi pietrificate / sã înþeleg ce era de neînþeles / sã aflu deneaflatul cheia parola / sesamul iubirii de aproapele“ (Scrisoare deschisã cãtre mine însumi).

În „columbarul“ mulþumirii din finalul volumului se reflectã, intens, atitudinea unui poet refractar la tot ce înseamnã fals ºi artificiu, mereu în ipostaza pithiacã, a celui menit sã rosteascã adevãrul în numele poeziei ce ne stãpâneºte pânã dincolo de realul putrid.