Interviu realizat de Horia Gârbea 

Horia Gârbea: Stimate domnule Dumitru Ţepeneag, sunteţi un veteran al literaturii române, oarecum şi o legendă a ei.  Recunoaşteţi aceste ipostaze? Cum vă simţiţi în aceste posturi?  

Dumitru Ţepeneag: Între „veteran” şi „legendă” a literaturii există o oarecare contradicţie: scriitorul „legendar” nu are vârstă, nu e nici tânăr nici bătrân, e dincolo de vârste... Dacă stau să mă gândesc, prefer să fiu „veteran”, în felul ăsta tot îmi mai rămâne câtva timp de trăit. Încă nu sunt... dincolo. 

H.G.: Simţiţi că v-aţi clasicizat? Dacă da, regretaţi? Sau acceptaţi că orice „furios”, „iconoclast” etc. devine la un moment dat un înţelept?  

D.Ţ.: Nu cred că mi se potrivesc termenii aceştia – de altfel simpatici... Nici măcar cu ghilimele. Sunt mai degrabă calculat, jucător de şah. Jocul de şah l-am practicat şi când eram foarte tânăr, în România. Sunt relativ calm, stăpânit. Iconoclast? E mai complicat... Eu nu am negat  teorii, oameni, etc. ori, mai precis, negarea era implicită, se impunea de la sine după afirmarea unei concepţii, în primul rând estetice, pe care am avut-o de foarte tânăr şi nu s-a schimbat, ci a evoluat. M-am exprimat deseori polemic, e adevărat; dar am făcut-o cu bună ştiinţă, nu m-a luat gura (până!) pe dinainte. Mi-am făcut duşmani, cum se zice. E adevărat. În şah, de multe ori, ca să câştigi trebuie să sacrifici un pion, un cal, uneori chiar dama... Unele sacrificii îi apar enigmatice adversarului... Cu atât mai bine!

Ce înseamnă clasicizare? Dacă, pentru un scriitor, asta înseamnă să fie învăţat la şcoală, în clasă, la noi, în România, e destul de aleatoriu. Şi nu m-a interesat prea mult problema asta... S-ar putea să fiu în unele manuale şcolare; dar sunt şi alţii, mai tineri, mult mai tineri... Mă rog, vreau să spun că am fost destul de consecvent cu mine însumi. Nu e vorba de înţelepciune... E vorba de calm şi de...puterea de aşteptare. Aşteptăm cu toţii moartea, bineînţeles, dar tot aşteptând constatăm că până atunci se pot întâmpla tot felul de lucruri, unele neplăcute, dar şi unele agreabile.

H.G.: Cum priviţi literatura română a celor patru-cinci decenii de cînd o cunoaşteţi? V-aţi modificat percepţia despre ea? Cît de radical?  

D.Ţ.: Vă daţi seama că pentru a răspunde serios la întrebarea asta mi-ar trebui să scriu zeci de pagini. Da, mi-am modificat percepţia. Şi sper să nu vă surprindă dacă vă spun că mi-am modificat-o în bine. Explicaţia e simplă: am reuşit, fără prea multe complexe, s-o compar cu alte literaturi. Ştiţi  că am scos aici, la Paris, mai multe reviste. Şi continui să fac parte din redacţia uneia din cele mai bune reviste de poezie din Europa, revista condusă de Michel Deguy. Poezia românească e superioară multor altora... Se va spune că judec aşa pentru că nu am acces la limba în care sunt scrise celelalte poezii, iar traducerea reduce impactul estetic. Mă rog, îl reduce, dar nu-l suprimă, tot mai rămâne câte ceva...

Poeţii români pe care i-am tradus şi publicat (Ion Mureşan, Marta Petreu etc.) s-au bucurat de oarecare succes în ochii cititorilor de poezie din Franţa.

Atenţie! Asta nu înseamnă că literatura română se bucură de mare stimă în lume.   Să nu vă faceţi iluzii ... În privinţa asta stăm prost. Nu vreau să intru în amănunte. Vreau doar să spun că o mare parte din vină o poartă autorităţile culturale române, care niciodată n-au făcut eforturile necesare pentru promovarea culturii. Niciodată. Ba chiar s-ar putea spune că în ultimul timp, în ultimii doi-trei ani se face câte ceva, de fapt se face mai mult decât s-a făcut vreodată. Tare mi-e teamă însă că nu se va continua. Atât suntem de obişnuiţi să nu facem nimic coerent şi organizat, să ne muşcăm de nas unii pe alţii şi să preferăm să stăm pitiţi şi necunoscuţi. În privinţa asta suntem foarte dornici de egalitate... 

H.G.: Cum priviţi literatura română de azi? Vă mai interesează? Vă simţiţi un element activ al ei sau o judecaţi acum cu detaşarea celui care a văzut multe? 

D.Ţ.: Chiar mai înainte de-a mi se retrage cetăţenia, fusesem alungat din literatura română: nu mai publicam încă din 1971. Nici numele meu nu mai putea fi pomenit. Am revenit după vreo 20 de ani. Mulţi cititori sau chiar scriitori mai tineri nu mă ştiau, alţii mă uitaseră ori se prefăceau că m-au uitat. N-a fost uşor, mai ales că din motive familiale nu m-am putut întoarce definitiv în ţară. Am fost perseverent. Mi-am publicat cărţile care nu apăruseră decât în franceză, deşi fuseseră scrise în română, le-am publicat şi pe cele scrise în franceză, am scris altele, printre care o trilogie de aproape 1500 de pagini. Nu ştiu de ce, încă şi acum în România impresionează cantitatea...

Am avut rubrică în reviste şi ziare, am polemizat în dreapta şi-n stânga, mi-am făcut duşmani şi aliaţi, am evitat să intru în politică şi nu m-am lăsat impresionat de presiunea care se exercita în acest domeniu. Până la urmă am reuşit. Treptat, sunt din nou reintegrat. Da, mă simt un element activ în literatura română. În primul rând, pentru că în multe privinţe sunt un precursor. Chiar şi numai cu ce am scris în anii 60, când încă mai eram în România. Atunci am lansat grupul oniric şi teoriile legate de acesta. În orice caz prin ce am scris când am trăit în exil. Textele mele publicate în franceză (dar scrise în română) nu erau mai inaccesibile cititorilor şi scriitorilor români decât a fost Ţiganiada lui Budai Deleanu, timp de zeci de ani. Au putut fi citite, fie şi numai în franceză, n-au stat într-un sertar. I-au influenţat oare pe scriitorii români? Teoretic, da, ar fi putut să-i influenţeze. Practic, nu ştiu... Oricum, bieţii scriitori români tot nu-şi puteau permite sub Ceauşescu să facă, de pildă, textualism adevărat. Ce s-a numit textualism la noi nu prea era textualism. Dar probabil că nu e aici locul să vorbesc despre asta... De altfel, calitatea aceasta de precursor sau măcar de „campion al sincronismului” îmi este recunoscută din ce în ce mai apăsat, de tot mai mulţi critici români. 

H.G.: A fost onirismul (încă) o iluzie a literaturii române (am în vedere lucrarea lui Eugen Negrici care susţine aceasta)? A fost el mitizat? Ce rămâne azi din experimentul, curentul sau ce a fost el, oniric? 

D.Ţ.: Trebuie să vă spun de la bun început că n-am citit cartea lui Negrici. Doar mi s-a vorbit despre ea. Şi am citit bineînţeles câteva articole în care era comentată… Despre autor aveam o părere favorabilă, pentru că mi se părea unul dintre puţinii critici şi istorici literari care dădeau de înţeles că ar vrea să schimbe canonul călinescian: învechit şi impresionist. Şi pe deasupra nombrilist… Mircea Martin încă sub ceauşism avusese curajul să sugereze că acest canon suferea şi de protocronism. În lupta împotriva protocronismului  se înrolează azi şi Eugen Negrici. Cred că în acest context, vorbeşte el despre „iluziile” literaturii române.

Mai înainte (sau tot în aceeaşi carte?), Negrici califica onirismul drept un „curent de mansardă”. Adică nimeni nu-i băga pe onirici în seamă, nu-i invita... în salon, alături de realiştii socialişti, realiştii critici cu voie de la Partid, etc. Nu vi se pare ridicol? Pe urmă uită de acest calificativ (tot în aceeaşi carte?) şi vorbeşte de „mitizarea” acestui curent „sau ce-o fi fost”. Sau nu el foloseşte termenul? Mă rog... În orice caz  mitizarea asta s-a întâmplat după schimbarea regimului. Unii critici, rămaşi probabil înţepeniţi în protocronism, au vorbit despre „onirism” ca despre singurul curent literar din Europa de Est. Alţii, mai prudenţi, l-au discutat în cadrul neo-avangardei. Pentru unii era depăşit de post-modernism, pentru alţii era o categorie a acestuia.

De fapt, onest până în vârful unghiilor, în lupta lui împotriva protocronismului, Negrici suflă acum şi în iaurt. Mai bine săraci şi cinstiţi !... Nu avem nevoie de inovatori, precursori şi alţi scamatori. Să rămânem cuminţi şi modeşti în „prăfăria natală”, că oricum literatura e pe ducă,
n-are rost să ne batem cu pumnii în piept acum la spartul târgului... 

H.G.: Manifestele onirice par azi, după cele scrise în Istoria lui Nicolae Manolescu, benigne şi inofensive? Erau sau sunt astfel? V-au costat ele exilul? Aţi fi plecat oricum? Ce percepţie aveţi azi asupra lor? Dar a celor care le împărtăşeau? 

D.Ţ.: Trebuie să mă credeţi că nici Istoria lui Manolescu n-am citit-o. L-am rugat pe un prieten să mi-o cumpere, dar n-a mai găsit-o în librării. Se epuizase... Înseamnă că faima lui Manolescu a continuat să crească şi după schimbarea regimului, deşi n-a mai scris mare lucru: mai degrabă articole politice, cronici sportive sau editoriale de rutină. N-am încotro, trebuie să accept că e considerat un fel de instanţă supremă în literatură de către însuşi marele public. Nu înţeleg, dar asta e... Când am plecat eu din România, pentru mine – şi probabil nu numai pentru mine – Nicolae Manolescu era un tânăr care făcea critică de întâmpinare în „Contemporanul”. Într-un stil impresionist, puternic influenţat de marele Călinescu. Cum să vă spun... Erau atunci alţi critici cu mai multă greutate decât el. Sunt de menţionat Ion Negoiţescu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Eugen Simion... Mai erau şi alţii.

N-am avut sub ochi Istoria lui Manolescu, dar mi-a citit Nicolae Bârna, la telefon, câteva fraze din ce scrie despre mine. Nu însă şi despre onirism...

Un critic e un judecător care se vrea imparţial, dar e în acelaşi timp un parior. Nu e uşor să elimini. Manolescu şi Negrici sunt doi critici curajoşi. Amândoi pariază împotriva mea... E adevărat, pe de altă parte, că un critic are dreptul să se înşele. Ce contează la un critic care vrea să-şi impună canonul e viziunea de ansamblu, posibilitatea de-a fixa o scară de valori care să dureze. Pe ici pe colo, în cazuri concrete, toţi marii critici s-au înşelat. George Călinescu chiar foarte grav. Oare să nu fie Nicolae Manolescu un mare critic?

Vorbind foarte serios, nu cred că Nicolae Manolescu are un canon al lui: el adaugă canonului călinescian impresiile sale asupra literaturii de după război. Probabil însă că ar trebui să-i citesc cărţoiul... Deşi nu sunt sigur că un scriitor trebuie să facă atâtea eforturi de obiectivare. Marele public, care îl aplauda cu veneraţie şi pe Ceauşescu, îl aclamă acum pe Manolescu. A nu se confunda cu electoratul care l-a refuzat în anii 90... Se pare că cel mai mult succes Manolescu îl are la profesoarele de română. Nu e de mirare, criticul a fost, mai ales în tinereţe, un bărbat arătos. Profesoarele de română sunt destul de numeroase ca să epuizeze un tiraj. Fie şi numai cele care au îmbătrânit cu fotografia criticului în poşetă. Unele sunt acum la pensie. Şi cum să nu-l admire pe bărbatul în continuare activ în toate domeniile! Probabil că şi la Paris, în ciuda vârstei...

În ce priveşte critica – critica criticii! – aceasta e mult mai rezervată şi uneori de-adreptul negatoare. Am găsit pe internet un articol al lui Daniel Cristea-Enache (considerat drept unul dintre cei mai buni critici ai generaţiei sale) şi sper că Manolescu a avut tăria să nu-l citească...

Nu ştiu exact care e argumentaţia celor doi critici (Negrici şi Manolescu) în privinţa onirismului; dar din ce spuneţi dv. există o contradicţie puternică între consideraţiile lor teoretice. Manolescu,  care a trăit ca tânăr adult în deceniul când s-a afirmat grupul oniric, susţine că manifestele onirice par astăzi „benigne şi inofensive”. Asta înseamnă că atunci când au apărut au avut totuşi un oarecare impact. Nu e oare în contradicţie cu ideea că onirismul a fost un „curent de mansardă”? Încă şcolar în momentul acela, probabil că Eugen Negrici nu citea în Contemporanul articolele fulminante ale lui Philippide, Marino şi Piru împotriva grupului oniric şi teoriilor sale, nici în Scânteia, altele, nu asculta Europa Liberă unde grupul era ridicat în slăvi, etc. Chiar dacă trăia la mansardă, grupul stârnea ecouri destul de numeroase. De ce credeţi că mi-a fost retrasă cetăţenia? Aşa de florile mărului? Pentru regim, grupul devenise subversiv şi, prin influenţa pe care o avea asupra altor scriitori, era virtualmente periculos. 

H.G.: Puţini autori români în viaţă au avut parte de cinci - dacă am numărat bine - cărţi referitoare la opera sa. Cum vă explicaţi interesul pentru opera dumneavoastră? Sau poate persoana dumneavoastră spectaculoasă e cea care incită? Ce credeţi despre cărţile care vi s-au dedicat? 

D.Ţ.: Nu se cade să-mi exprim eu părerea. Faceţi efortul să le răsfoiţi...Veţi vedea că nu e deloc vorba de persoana mea, oricât de spectaculoasă vi s-ar părea. Nu se vorbeşte decât de operă. Fiţi fără grijă: or să mai fie şi alte cărţi. Unele şi despre autor. 

H.G.: Aveţi, cum se spune, „sămânţă de scandal”? Sau vi se pare că sunteţi doar intransigent în limite normale, depăşite des de alţii? 

D.Ţ.: Mi se pare că exageraţi vorbind de „sămânţă de scandal”. Totdeauna, în literatură, la noi sau în alte ţări s-au încins polemici între scriitori. Mi se pare că mă înscriu pe o linie, să zicem, mediană. Şi-apoi nu uitaţi că timp de 20 de ani n-am scris un rând, nici cu o floare nu mi-am atins colegii care, în timpul ăsta, cu sau fără voie de la Partid, îşi dădeau poalele peste cap. După 1989, polemicile, oricât ar fi fost ele de violente, se încadrau în defularea generală. Au fost polemici mai violente decât ale mele. Scriitorii noştri se certau, se păruiau, pe urmă se împăcau. Problema mea era că stăteam prea puţin în ţară. Nu aveam timp să mă împac. În grădină, „La Muzeu”. La o bere... 

H.G.: Sînteţi autorul unei trilogii situate de critică în meta-literar. Ţine asta de postmodernism? Vă consideraţi un reprezentant al acestui curent? Sau un precursor? De ce nu adoptaţi poziţia naratorului omniscient sau a autorului de jurnal? E mai interesant să scrii un roman sau să scrii cum se scrie un roman? 

D.Ţ.: Am scris si „jurnal”, am făcut şi pe „naratorul omniscient”. În vis, naratorul e mai mult decât omniscient: e autor, narator şi personaj.

Vorba e că nu prea îmi place să mă repet... Deşi m-am repetat, slavă domnului! În „trilogie”, aproape 1500 de pagini sunt scrise în acelaşi fel, nu-i aşa?

Dar de ce consideraţi trilogia „meta-literară”? Asta ar însemna că se ştie odată pentru totdeauna ce este „literar”… Eu nu ştiu! Nici măcar în clasicism nu se ştia exact, deşi exista faimoasa reţetă (ca în patiserie!) a „celor trei unităţi”. Acum cu atât mai puţin!... Oricum, literar nu poate să fie ce-a fost deja. Deci nu poate exista o reţetă. A aplica reguli înseamnă a face o literatură formatată, precum aceea predată de americani în şcolile lor literare.

Post modernism, aţi zis? Sau postul modernismului ?... Lăsând gluma la o parte, vă atrag atenţia că tot „critica” a afirmat că onirismul şi textualismul meu incipient din anii 60 reprezintă prima fază a postmodernismului în literatura română.

Stimate coleg, eu cred sincer că suntem la spartul târgului. Şi nu numai în literatură. Dar şi în ce priveşte civilizaţia umană în general...Vor mai apărea cărţi. Dar din ce în ce mai puţine... Se va mai scrie, se va mai citi, dar istoria literară se apropie de sfârşit. Oricum publicul nu mai suportă, în arta literară, să se meargă până la capăt, ca în muzică, de pildă, sau în pictură. Va prefera să citească aceleaşi şi aceleaşi cărţi: produse artizanale... 

H.G.: Mai aparţineţi literaturii române? Vă doriţi acest lucru? Cît de mult aţi devenit francez? De ce nu aţi renunţat să scrieţi şi să publicaţi în România? 

D.Ţ.: Vă spun imediat... După 1989, m-am întors la literatura română cu gânduri de revanşă. De aproape zece ani nu mai scriam decât în franceză. Dar m-am întors, pentru că nu am suportat să fiu izgonit ca o slugă, fără ca nimeni să protesteze. M-am întors, mirat că pot în sfârşit s-o fac, că am supravieţuit dictaturii despre care credeam că va dura mult mai mult. Am vrut mai întâi să-mi public cărţile scrise pe româneşte, în timpul exilului. Pe urmă, m-am gândit că sunt cam firave, mai ales în mentalitatea brebaniană a literaturii române din timpul acela. Şi am scris trilogia. În română...

Probabil că am făcut o prostie. Dar de fapt, având în vedere că literatura e pe ducă, tot nu mai contează. Că aparţin unei literaturi prea puţin cunoscute, literatura română, sau că aveam o şansă să aparţin literaturii franceze în declin, nu e tot un drac? Acum mă consolez cu gândul că sunt tradus în Statele Unite. Vor apărea cel puţin patru cărţi... Ei şi! O vanitate prostească. Poate că ar trebui să mă zbat să public în chineză; chiar dacă chinezii au împrumutat doar modelul capitalist (pe care îl ajustează în stil fascist), nu şi principiile artei şi literaturii occidentale.

H.G.: Puteţi anticipa destinul literaturii şi culturii noastre pe încă 20 de ani? Dacă da, cum îl vedeţi? 

D.Ţ.: Păi ce-am spus despre destinul literaturii în general se poate aplica şi la literatura română. Poate că vom reuşi să ne facem mai cunoscuţi. Deşi oricum e cam târziu… 

H.G.: Mai urmăriţi noile apariţii din literatura română? Dintre scriitorii români în activitate, dintre cei apăruţi recent care vă plac? 

D.Ţ.: Întrebarea dv. îmi interzice să vorbesc despre Gh. Crăciun pe care îl consider drept unul din scriitorii cei mai importanţi ai generaţiei sale. Tot aşa, am aflat de curând că şi Ion Lăcustă a murit. Păcat… El n-a avut timp să fie pus  la locul pe care îl merită.

Aşa că mă consolez vorbind de Petru Cimpoeşu care s-a remarcat mai ales după 1989. Cel puţin trei din romanele sale sunt evident cu mult deasupra nivelului mediu. Simion Liftnicul, care a obţinut un premiu foarte important în Cehia, a deschis calea unor tineri prozatori de talent precum Dan Lungu care e publicat în Franţa şi Germania. Sunt de menţionat şi Marele brigand şi Christina domestica. Sunt convins că vor fi publicate şi în alte limbi decât ceha.

Tot în oraşul lui Bacovia, trăieşte şi Dan Perşa, un scriitor impresionant prin bogăţia limbii (din păcate asta poate fi socotit drept un obstacol pentru traducere: literatura română nu are un rang suficient de înalt pentru ca editorii străini să-şi dea osteneala să-i traducă pe Sadoveanu şi pe urmaşii acestuia…), dar şi prin structurile foarte rafinate pe care le propune. Mă pot lăuda că am contribuit la „descoperirea” lui Perşa, eu i-am recomandat prima carte la Editura Albatros, condusă atunci de Geta Dimisianu, fină cunoscătoare a literaturii noastre. Sunt mândru că pe urmă nu m-a dezamăgit. Dimpotrivă. Poate fi deja aşezat printre romancierii de seamă ai literaturii române „noi”.

Un scriitor din familia mea e Octavian Soviany, cunoscut mai ales ca poet. El e şi unul din criticii cei mai interesanţi din România. Alături de el voi  cita şi alţi critici, cam din aceeaşi generaţie, precum Buciu, Bârna, Simuţ sau Laura Pavel. Toţi au scris despre mine? Da, şi asta le scade cumva meritele ? Poate că dimpotrivă…

Tot din familia mea, familia onirică,  face parte şi Corin Braga. Sper să fie tradus în Statele Unite unde l-am recomandat cu insistenţă. Aşa cum l-am recomandat şi pe Virgil Tănase, un nedreptăţit al criticii literare româneşti, o victimă a amalgamului dintre literatură şi politică.

H.G.: Inevitabil, înainte de a vă mulţumi pentru răspunsuri,  vă întreb: Ce mai scrieţi? De ce (mai) scrieţi? Ce planuri de viitor aveţi? 

D.Ţ.: N-am planuri de viitor. La vârsta mea, expresia asta sună ridicol...

Scriu în prostia domnului la un roman din care nu-mi place decât titlul (Camionagiul bulgar). Probabil că am să-l las în sertar. Aş vrea să mai am forţa şi îndrăzneala din tinereţe, din timpul comunismului, când scriam cu seninătate Zadarnică e arta fugii, fără să-mi pese dacă va fi sau nu publicat.

Acum pierd mai mult timp (mult mai mult!) cu publicarea în diverse limbi a textelor deja scrise decât cu scrierea altora.