Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Carnet teatral — Premieră, la Craiova, cu un spectacol de Marin Sorescu

        de Nicolae Petre VRÂNCEANU

Scrisă încă din 1964 și jucată în premieră absolută în stagiunea 1968-1969 la Studioul Casandra al Institutului de Teatru din București în regia lui Moni Ghelerter și Zoe Stanca, piesa de teatru Există nervi de Marin Sorescu mai fusese jucată și la Teatrul de Comedie din București în regia lui Florin Fătulescu ( 1981) înainte de a fi montată de Mircea Cornișteanu la Craiova în martie 1982, când a fost interzisă politic la vizionarea la care a participat și autorul, anterioară premierei. Interdicția brutală a prezentării piesei putea fi urmarea scandalului „meditației transcendentale” pentru că, după acest verdict cenzorial de la Craiova, au urmat alte măsuri similare : scoaterea din librării și biblioteci a romanului Viziunea vizuinii, suspendarea autorului din funcția de redactor șef al revistei Ramuri etc. Scoaterea din repertoriul teatrelor a piesei „Există nervi” era și reflexul sporirii „vigilenței” cenzurii organelor culturale care nu s-au mai lăsat înșelate de aspectul ludic și parabolic al teatrului sorescian și au descoperit în structura de adâncime a unor lucrări dramatice precum „Casa evantai” , „Paracliserul” , „Luptătorul pe două fronturi“ și „Există nervi” idei incendiare, adevărate fitile explozive pentru o societate care nu admitea decât o singură filosofie a existenței sociale limitate într-un spațiu închis figurat de casă ,cameră de bloc, interiorul bisericii etc. Metafora spațiului închis amplifică dorința de evadare a ființei umane, ca și în celebra piesă „Iona“ și, de asemenea, anxietatea personajelor tulburate de presiunea unor interogații fără răspuns, stare ce conduce la adoptarea unei singure soluții, suicidul. Finalul piesei „Există nervi” nu îl constituie extincția fizică a individului, ci anularea sa morală, față de care acesta protestează afirmându-și libertatea interioară. Titlul piesei ne conduce către această hermeneutică, eroul înfrânt are totuși puterea să afirme că nu a fost „calmat” definitiv de Profesor și că totuși există nervi, există nevoia de spațiu deschis, de liberă exprimare, de certitudinea că omul poate spera, poate visa, poate iubi în ciuda tuturor îngrădirilor. Omul trebuie să gândească liber, să nu se lase în voia somnului rațiunii, ne sugerează această piesă chiar și în forma rescrisă a finalului piesei reeditate în anul 1984: „... în fața stihiilor oarbe trebuie să ții ochii deschiși : să-ți păstrezi luciditatea și demnitatea ; să nu te împaci cu spaima și iraționalul. Să dai un sens existenței .” Ultimele cuvinte ale acestei replici finale sunt : „E pace! E încă pace ! Ce bine că nu pot dormi. Eu încă nu pot să dorm!“

Spectacolul pus în scenă de regizorul Kincses Elemer evită acest text probabil pentru caracterul său discursiv și pune accentul pe anularea personalității intelectualului Ion, pe tragismul onto- logic al individului care este constrâns să declare sub semnătură că propriul apartament este un compartiment de tren, că balconul – adevărată ieșire la mare pentru locatar - este o fereastră a vagonului care merge către o destinație necunoscută, spre marele vid al calmării mondiale visate de Profesor. Apartamentul, care semnificase până atunci pentru Ion centrul în jurul căruia se ordonaseră obișnuințele și amintirile sale, devine o lume nesigură, confuză, care relativizează orice certitudine. Până la apariția profesorului psihopat, Ion crezuse în datele esențiale ale existenței, după aceea el acceptă că aparențele impuse de societate pot fi acceptate ca adevărate, într-o lume în care prietenia nu mai există, nici iubirea ori devoțiunea femeii, nici posibilitatea împlinirii propriilor idealuri. Soluția pe care o întrevede Ion este autocunoașterea și trezirea la viață a propriei conștiințe: „Să mă trezesc la mine ca la o înălțare la cer.” Personajul cu nume generic, Ion, suferă o operație de ștergere a conștiinței pentru că a afirmat către cel mai bun prieten al său, Alin, că secolul în care trăiește „distruge flora intestinală, că preferă iepurii de câmp celor de casă, pentru că primii au posibilitatea să trăiască liberi, că femeia nu este o sfântă (sic !), că trăim „sub nivelul mării“ și că suportă din ce în ce mai greu presiunea datelor exterioare existenței individuale. Pentru aceste acuzații, Ion va fi supus unui interogatoriu, va da o declarație semnată și va fi supus operației de vindecare „de la om la om“ integrată acțiunii de calmare la nivel mondial! Este culpabil și pentru visul pe care îl povestește, identic coșmarului trăit de Dorina, o femeie trimisă la ordin să îl seducă pe Ion, alături de o altă prezență feminină, Magda. Cu siguranță, și acest tablou al piesei a determinat interzicerea ei, pentru că în vis se vorbește de apariția cosmică a unor ființe - linguri, care fură lingurile de prin casele oamenilor sub conducerea unei linguri mai mari despre care nu se știe „dacă e șeful sau șefa“ celorlalte (!) și pe care proprietarii furați încearcă să o împuște.

Stilul parabolic, aluziv și ironic sorescian devine în „Există nervi” fulminant, scriitorul atacă fără menajamente ordinea socială și caracterul utopic al ideologiei acesteia, anularea valorilor individuale și a dreptului de ieșire din spațiul sufocat de limitele ce formează un fel de gratii. Spectacolul pus în scenă de Ksincses Elemer, alături de scenografa Labancz Klara-Eliza, relevă aceste linii de forță ale textului dramatic contestat și interzis în 1982. Distribuția actorilor este de zile mari: Profesorul - Ilie Gheorghe, Ion – Valentin Mihali, Alin – Nicolae Poghirc, Dorina-Romanița Ionescu, Magda – Gina Călinoiu. Premiera craioveană cu „Există nervi” este nu numai o realizare de înalt nivel artistic, dar și o dovadă peremptorie că dramaturgia lui Marin Sorescu are profunzimea teatrului de idei universal, că se poate vorbi și în acest caz de rezistența scriitorului român în fața totalitarismului ca doctrină politică oriunde s-ar manifesta aceasta, de disidența camuflată și premonitorie a autorului față de regimul politic din propria țară.

 

© 2007 Revista Ramuri