Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Traiectorii critice necesare

        de Florea Miu

Punerea în evidenţă a valorilor literaturii române a constituit şi constituie criteriul prioritar de scris şi conduită critică în toată activitatea literară, de aproape o jumătate de veac, a d-lui Henri Zalis. Când spun acest lucru, mă gândesc la preocuparea sa constantă de a fi nu numai martorul viu al contextului său creator, dar mai ales adeptul rechemării oricărui moment important de cultură la rampa actualităţii – fie că este vorba de romantismul românesc generator de vitalitate artistică, de structurile neoromantice sau de naturalismul european, fie de mari scriitori ca Tudor Vianu, Paul Zarifopol, F. Aderca ori Gustave Flaubert, ca să nu mai zicem de „Valori de referinţă în critica şi istoria literară românească (1991) sau de „O istorie condensată a literaturii române, 1880-2000” (2007).

În această direcţie se înscrie şi volumul Contur Eugen Barbu. Prozatorul între hotarele adevărului (Editura „Bibliotheca”, Târgovişte, 2008), pledând pentru lectura recuperatoare a operei marelui scriitor stins din viaţă în 1993 şi urmărit de indignarea contemporanilor chiar şi în postumitate.

Prin acest studiu, Henri Zalis face pasul reparatoriu, constatând, cu tristă surprindere, că Eugen Barbu „a fost scos din manuale, că s-a împlinit un deceniu şi nimeni nu i-a ales diversitatea creatoaree drept temă pentru teza de licenţă!” (p. 185). Studiul optează, în consecinţă, pentru ideea repunerii în circulaţie a operei barbiene în ceea ce are aceasta viabil şi reprezentativ, precum şi a integrării scriitorului „în familia celor trei-patru mari autori: Petru Dumitriu, Marin Preda, George Călinescu, Mircea Eliade...” (p. 186). Autorul precizează c㠄Prezenta cercetare nu a urmărit să cuprindă, în integralitatea ei, creaţia atât de întinsă, greu omologabilă a lui Eugen Barbu. S-a mulţumit să obţină o sumă de lămuriri probante pe seama a patru dintre cărţile sale de bază: Groapa, Princepele, Săptămâna nebunilor şi Ianus” (p. 184).

Analizele întreprinse pe tronsonul tematic anunţat evită, însă, tonul academic, adoptând mai degrabă forma accesibilităţii foiletonistice, într-o mişcare degajată a ideilor şi consideraţiilor critice concis formulate. Flexibilitatea gândirii şi lipsa prejudecăţilor conduce la juste aprecieri atât în situarea estetică a operei, cât şi în restabilirea adevărului despre autor.

Cele patru titluri comentate corespund, în viziunea bine argumentată a d-lui Henri Zalis, unor direcţii esenţiale de creaţie, care exprimă, totodată, tendinţe ale prozei noastre din deceniile 5-8 ale secolului XX.

Prima coordonată este reprezentată de romanul „Groapa”, care exploatează/exploreaz㠄filonul lumpenproletar” fără a se circumscrie, însă, romanului popular, cum s-ar crede după aria mediilor investigate (lumea „cenuşiului periferic, mediu copleşit de iritaţii primitive”, cu „protagonişti trăitori printre haimanale, codoşi, gunoieri, chivuţe”). Henri Zalis vede în „Groapa” o carte „scăpărătoare de singularitate”, „comedia tuturor devierilor de la natural”, având în centru „o lume reprimată de frica singurătăţii”, magistral surprinsă de un veritabil „pictor al păcatului, al ispitelor”. Mai mult decât atât, acest roman are meritul delimitării de rural în dezvoltarea prozei noastre de după 1955 (v.p. 59). Cât priveşte filiaţia, spre deosebire de G.M. Zamfirescu ori Carol Ardeleanu, la Eugen Barbu se „modifică ritualul, nu apar sinucideri, epicul stăpâneşte gestualitatea monomoniacă în parte ...” (p. 63), iar în ciuda grotescului, accentul cade pe tragicul mahalalei, pe aspectul existenţial.

A doua coordonată este aceea a alegorizării din „Princepele”, romanul Puterii, o „carte iniţiatic㔠şi „construcţie polimorfă”. Dac㠄Groapa” e considerat o succesiune de nuvele şi proze scurte, nici „Princepele” „nu este un roman în sens clasic, ci mai degrabă contrapunctul iscusit la dezordinea lăuntrică a unui geometru primejduit de tainele discontinuităţii sale” (p. 131).

„Săptămâna nebunilor” indică a treia coordonată sesizată de H.Z. şi anume cea a aventurii existenţiale. Despre barocul multidimensional al acestui roman, la fel de straniu ca şi celelalte, exegetul se pronunţă categoric: „Nicăieri, în literatura română, nu aflăm atâta concentrare de intuiţii imagistice precum găsim în cuprinsul baroc al acestei construcţii savant pătrunsă de fisuri, supusă spărturilor şi totuşi înfloritoare până la capăt” (p. 111).

În fine, a patra coordonată este ilustrată de romanul „Ianus” (publicat postum, în 1993), încadrându-se în „proza cumulativă”, faulkneriană, „cu gust pentru idei şi plastică autoreflexiv㔠(p. 153). Acesta „lărgeşte spaţiul afectat recitativului senzual întreţinut cu exersări scriitoriceşti prelungite între angoase, amânări şi idealizări reversibile”(p. 160) şi „comportă desfolierea întregii opere ca dubla faţetă a artistului secret şi neliniştit, lacom şi agonic, trecător prin cotidian aidoma petrolistului ce ştie unde să fixeze sonda ca să extragă ţiţeiul” (p. 169). Complementaritatea-dualitatea se reflectă, de altfel, şi în „Incognito”, a cărui scriitură, însă, nu se constituie la nivelul de referinţă al studiului.

Într-o altă dimesniune a cărţii, H.Z. insistă pe datele genezei operei şi pe analiza disfuncţiilor de opţiune epică şi de atitudine auctorială, făcând trimitere la Caietele „Principelui” sau la alte surse documentare care pun în lumină un autor complex şi inegal, paradoxal şi vizionar, de certă originalitate dar şi tributar uneori naturalismului zolist, tehnicii stilistice marqueziene sau, în linie autohtonă, preocupării „de a picta cu pastă densă concretul suculent”, în „păienjenişul reactualizat al paşoptistului Ion Ghica” (p. 183). Regăsim, în aceste pagini, chiar şi raportarea la „răvăşirile cioraniene” (p. 232), la continua pendulare a lui E.B. între romantism şi naturalism (p. 202), la „lupta sa cu interioritatea” pe care Eugen Barbu nu a reuşit să o facă vizibilă cum ar fi fost de aşteptat în cazul unui scriitor opus non-autenticităţii, dar care şi-a supărat contemporanii potenţi într-atât, încât unii l-au considerat „esenţa răului”.

Studiul semnat de Henri Zalis contrabalansează spre adevăr percepţia asupra unuia dintre prozatorii români cei mai importanţi din a doua jumătate a sec. XX, situându-se, din respect pentru valorile literaturii noastre, „în divergenţă cu politica negării marelui autor”.

© 2007 Revista Ramuri