| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Creierul meu nu duce nicăieride Constantin Abăluţă1 Douăzeci de zile după aceea copacii erau la fel de drepţi marea se liniştise şi schimba nori cu munţii pleşuvi iar tu îţi pileai unghiile rezemată de-o geamandură spartă nu aveam chef de vorbă nu aveam chef de somn mi-o aminteam pe bunica scoţând apă din fântână şi ţipând la orătăniile care scăpau pe sub ulucă de ce îţi vin în minte morţii atunci când crapă primii muguri biliardul cosmic nu-şi cunoaştele limitele din vis în vis coboară depărtarea oaselor tale oase care te vor sluji mai mult decât respiraţia nu-i chip să umplem sacul acesta rupt zorii se nasc cu margini de seară pe masa mea creioanele îşi ţin respiraţia ca în faţa unui salt peste prăpastie gata acum apele lacului Bled capătă prelungiri pe cerul gol măcar dacă ne-am şti numele atunci când vina de a fi singur ia chip de etrusc îngropat cu arc şi săgeţi 2 În cazul de faţă zidurile aduceau argumente zdrobitoare căci între pietre şi apă se afla pămîntul naşterii tale ţest în care pâinea se rumenea ca o vulpe în somn ploaia trecea pe străzi din case o priveau pe geam osândiţii nu pot cuprinde nimic din ce-am atins şi versul are moartea asigurată în scorbura unui copac doar crengile îmi mai luau apărarea doar lăfăiala vană a cercurilor pe apă orice scrisoare aterizând în cutie mă făcea şi mai disperat nu mai e scăpare : semnele de circulaţie dirijează norii şi toate fulgerele au plăcuţe de înmatriculare e un complot bine regizat e o caisă cu gust de curcan e limpezeala rufelor în craterul vulcanului şi anualul cutremur onomastic voi avea grijă când plec de-acasă să pun sub preş poza de la două luni furtuna sau hoţii o vor privi o clipă devalidarea vieţii mele fi-va o afacere universală 3 Cerând ceva unui vecin o lipsă imaginară prilej de-a vedea faţa omului de lângă tine nu-i ascensor între doi nori îţi zici şi urci scara spre pod acolo unde se află copilăria ta cîteva fleacuri oarecare ceva dreptate are ploaia care invadează ţigle şi burlane cocoşul şchiop îşi ţine ciocul rezemat de-o piatră vreme-ndelungată nu ştii ce ţi se poate întâmpla nu crezi nici una din zilele care vin e o întrecere între copacii de pe străzi şi cei de prin curţi scriu direct pe masă cu o cretă apoi cu un cărbune cititorii mă urmăresc din toate părţile prietenii morţi îmi trimit salutări prin golurile din miezul nămeţilor care se topesc 4 Pe trepte soare şi incisivă tăcere toţi cei din jurul meu ştiu ceea ce eu nu voi şti niciodată şi parastasul zidurilor poate începe şi felinarul din turn poate fi aprins cu mâna paraliticului singura mână luminoasă căci ea confundă punctele cardinale cu paharele înşirate pe poliţă găsind uşa deschisă găina intră în casă şi se ascunde-n dulapul cu rochiile mamei mâncate de molii poate n-am suficientă ţinere de minte şi port doar propriile-mi haine iar din oglindă iau doar depărtarea mea de mine însumi casc adânc precum paraliticul care-şi exprimă bucuria lăsând ploaia să-i intre în gură înghiţind mustul norilor cu disperarea unui orator ovaţionat copacii mi-au dat cele mai bune referinţe profit de ele ca să călătoresc pretutindeni iau pulsul insulelor vulcanice îi fac cu ochiul aurorei boreale e doar o instalaţie modernistă de particule electrostatice cenzurată când şi când de cârtitorul ecuator în joacă pot muri şi nu ştiu paharul ce va plânge-n lipsa mea apa lui scurgându-se pe toţi pereţii veţi mai auzi de mine doar pe la răspântii cel ce face cu mâna are gura paralizată cel cu gura slobodă înghite ploaia 5 Nu deschideam niciodată fereastra era ca o mână pusă-n ghips vecini mai mulţi decât ferestre copaci mai mulţi decît case nori mai mulţi decât străzi aceeaşi găină fuge prin mai multe curţi găina universală primeşte firimituri din toate curţile când răsare soarele ne amintim o clipă că suntem oameni un simplu pix căzut pe caldarâm şi putem să visăm la tot ce nu există ca şi cînd am recupera pe furiş ţigara mortului cerusem linişte dar trenul tocmai venea şi-n compartimente oamenii vociferau e-o tristă obişnuinţă să vorbeşti cu celălalt până la epuizarea plămânilor până la grohotişul munţilor până la grohăitul balenei sinucigaşe ieşiţi din beznă ciuperci cădeţi în prăpăstii alpinişti nu adoptaţi moneda euro meduze fiţi mai solidari arici aşa să v-ajute musonul insule de corali cimitire de pescăruşi 6 Douăzeci de zile mai târziu am descoperit că-mi lipseau mai mulţi ani şi că-n talerul balanţei fulgerul marin se evaporase nu vream să plec şi totuşi dunga de pe şosele era o scamatorie reuşită ca spiţele bicicliştilor trecînd prin ploaie şi prin soare încercam umbra mamei pentru prima dată îmi lipisem bastonul tatei de piept căruţe cu pământ treceau pe stradă mături striga un nene cu căciulă cum să uit când aveam litere pentru tot cartierul şi pe cer apăruse zmeul rupt în clasa a doua primul telefon public m-apucase de revere şi mă zgâlţâia paharul roşu de plastic îl dam din mână în mână veseli şi disperaţi ca naufragiaţii nimeni nu mai văzuse aşa ceva doar tata clătina din cap în ritmuri diferite ca o pendulă stricată veniţi voi amintiri coloraţi-mi oboseala vârstei şi-a lipsei de iubire O, să beau iar dintr-un pahar roşu de plastic transparent să văd prin el lumea puţin schimbată să-i simt marginile vibrând în ritmul caravanei lui duke elington să mor odată cu ultima vibraţie pahar de plastic sufletul meu amândouă condamnate azi fiindcă nu-s biodegradabile 7 Cascadă undeva într-o pădure miros de răşină de la gater trunchiuri numerotate cu roşu pe discul alb întâlneam alpinişti veseli şi obosiţi ca soarele era rumoarea anilor ce urcă şi coboară firele funicularului vibrau noaptea zgâlţâite de vânt acum adorm de nesomnul de-atunci sunt al cuvintelor pe cât eram al vântului şi simt sub degete pleoapele fetei pe care n-am îndrăznit s-o sărut trecutul fără vină şi poate fără nici un merit arcul n-are decât coardă săgeţile şi ţinta nu-s ale lui fetele pe care le-am curtat degeaba eu mai nehotărât decât ele la mese de cantină pe drumeaguri abrupte palme şi tălpi neştiind ce să aleagă casc creier neoxigenat şi iau pilule la ore fixe dar inspiraţia este nealterată ca un zeu al văzduhului sponsorizat din plin de culmile alpine ale lumii 8 Poate lipsa zilelor să mijlocească o vocaţie? de vreo şaizeci de zile ar fi vorba zile uitate de mama în limb naşterea prematură o fi ca ploaia inopinată? celulele creierului se spală mai devreme lucrurile lumii se limpezesc într-altfel? nimeni şi nimic şi iarăşi uşa casei ne aduce aminte că vizitatorii au mâini diferite respiraţia lor încuie şi descuie broaştele cele mai complicate unde-ai înoptat aseară? e cuiul acesta bătut în prag un semn al depărtării? nuntaşii de-odinioară şi-au oprit cântecul o mierlă pe acoperişul catedralei are ciocul galben ca şi clopotul doar că tace am făcut şi eu ce-am putut am dat două cămăşi la spălat în colţul străzii a apărut iar cerşetorul agresiv care-ţi cere un leu răstindu-se la tine uite norii ca să poţi uita totul 9 Acum dacă tot scriu pe seama zilelor care mi-au mai rămas dacă tot cobor storurile pe lac şi las în beznă peştii şi raţele acordaţi-mi şansa să ofer celor dragi ce nu mai sunt creierul acesta al meu frumos ca o broască ţestoasă ieşită la soare pe-un dig de pământ acum cine poate juca un renghi clorofilei poate meduzele pe care le-am lăsat în beznă poate caietul tatei cu catagrafia străzii scris îngălbenit locatari morţi case demolate şi copilul care eram pregătindu-se acum să urmeze boabele de mei într-o renaştere presupus aurie goluri în pereţi unde au fost odată cuie amintirile băiatului ce trăgea cu praştia şi aştepta scrisori de nu se ştie unde varul zbura din odaie în odaie coloram hărţi cu cornel ascundeam mărci cu păsări exotice în locurile cele mai nebănuite eu atunci/acum vopseaua care iese mult timp după spălat de pe şosetele umede se ia pe duşumeaua casei şi mama îmi spune nu vei ajunge nicăieri băiete mamă aveai dreptate uite creierul meu n-are nici o culoare nu duce nicăieri |