Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezia trăită

        de Adrian Popescu

Poet discret cu apariţiile sale editoriale, ,,Nuduri“ 1967, ,,Patimile după Bacovia“ , „Poeme instantanee“, Ovidiu Genaru a fost favorabil receptat de critica literară, apreciat de cititori, pentru pendularea între ceremonia rostirii, aproape de modelul saintjohnpersian, vor spune unii exegeţi, şi aerul nonşalant, dezinvolt, de oralitate frustă. Ca structură, Genaru e înrudit stilistic cu Mircea Dinescu, cel rebel, din ,,Democraţia naturii“ adică debarasîndu-se, treptat, de ceremonialurile lirice ale primelor volume. Orientarea anticalofilă a poeziei optzeciste, detalierea concretului cotidian, limbajul oral, antiarcadian, autoironic, are în Ovidiu Genaru un precursor insuficient recunoscut. Frumuseţea se ascunde la el sub crusta deriziunii.

Grundul cultural al şaizecistului ţine totuşi de o lume coerentă, ierarhizată simbolic, cu câteva nuclee tari, uşor discernabile.O anume distincţie a rostirii se simte, la el, în ciuda lejerităţii, a libertăţii interioare, pe care am mai perceput-o la regretaţii Petre Stoica, cu care tematic Genaru e înrudit strîns, sau Marius Robescu. ,,Realul“ deţine supremaţia, ,,Spiritul e însetat de real“... de acolo se porneşte, nu de la un concept, sau de la o viziune integratoare, deşi ea se configurează bineînţeles, în cele din urmă, în mod firesc. Dacă ar fi să găsim apoi un autor afin de pe alte meridiane, în ce priveşte poemele erotice ale lui Genaru, ne-am gândi imediat la Kafavis, la erotismul lui de fine sugestii, dar nedetracat la poetul român, la un fel de elegie a rafinamentelor imaginaţiei iubirii, uşor parşivă, nostalgică.Vezi, iubite cetitorule, mai ales ceea ce a publicat Ovidiu Genaru, mai recent, în ,,România literar㓠un fel de scenete de un mare farmec al imposibilelor resudări erotice. Memorabile autoportrete ale unui om care iubeşte iubirea, starea de imponderabilitate, de pericol social şi de rătăcire morală, toate acestea contînd mai mult decât femeia adorată, pierdută definitiv, zărită în treacăt, la teatru, pe stradă.

Avem în volumul apărut la editura ,,Vinea“ cu un titlu bine ales, ,,Trandafir cu venele tăiate“, un Ovidiu Genaru cunoscut, matur, un poet al cotidianului pigmentat cu provocări insolite, cu un discurs al rupturilor logice, de sorginte vag suprarealistă, colocvial, dar absurd, cu tensiunile inerente dintre utopie şi pragmatism. De pildă ,,Marea e brăzdată de spice de lapte“ sau ,, Persoane secrete ronţăie vertebre de îngeri“ ori, premonitoriu, obsesia Asiei , motiv constant în carte-,, asia ne bate în geam cu copita“.O anume incongruenţă, deliberată, un inconformism macină atmosfera domestic-provincială, Genaru e poate ,,un Cehov al Moldovei“, cum scrie el însuşi autoironic. ,,Cad frunze cu amprente omeneşti toţi trandafirii lui iunie au venele tăiate Doar entropie tu nu există clemenţă.“

Farmecul multor versuri se naşte din imprevizibile asocieri amintind de arta unui Paul Celan, ,,Case atât de mărunte lin atârnate de fumuri,lipite cu salivă de privighetoare, îngropate adânc în pelinci... lumina s-o sapi cu cazmaua,sunt leoarcă de tine bucovină“. Excelente regii ale lirismului dramatizat, ,,Dumneata da dumneata nu“ şi ,,48“, sau delicatul ,,În spatele uşii“.

Un fel de aer retro, ,,măhălăi“ ,,camarade“, „brişcă“, creat de vocabule ieşite binişor din uz, ceva fragil sub cruzimi gen „moartea împarte plicuri prin oraş, imprimă poezii pe closete“ sau ,,pentru că haznaua şi dandanaua, încă se mai vând la târg cu ocaua“...

Se detaşează bijuterii imagistice, iluminări verbale ca ,,Vin vremuri de ospiciu“ sau ,,Soarele cade în Ocident şi răsare în Asia“.Un text de protest antitotalitar este ,,Tunel 1986“, unde neagra fibră dantescă e declarată, iar versurile sunt implacabile ,,Soldaţi cu chip de lemn şi bici de plastic pleznesc gravidele să nasc㓠cu un final memorabil ,,Mi-e tot mai frig în ţara fără lege vecină Asiei.Cu doliu-n poartă mi-e tot mai cald în patria mea rece. Au nu auzi E Îngerul la poartă“.

Ovidiu Genaru, o vreme elegant profesor de sport, căruia-i sunt recunoscător că
mi-a corectat, demult, la Neptun, stilul bras, pe când înotam în marea tinereţilor noastre ireversibile, a rămas mereu inventivul poetul de la ,,Ateneu“ peste care anii parcă nici nu au trecut. Poezia sa e vitală, insubordonată clişeelor, pare trăită imagine cu imagine şi strofă cu strofă. Sau e doar iluzia pe care o dă arta exersată.

© 2007 Revista Ramuri