Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Gândesc, visez şi-s «locuit» de limba română“

        de Mirel Brateş

Interviu realizat de Horia Gârbea

Horia Gârbea: Cum şi de ce aţi devenit scriitor?

Mirel Brateş: Atracţie? Pasiune? De la experienţa lecturii la propriile fantasme literare şi momentul lansării în Doc ’57 (autor reprezentat în antologia cenaclului „Dunărea” din Galaţiul natal), de la colaborarea în reviste literare până la volumul de proză care marca, în 1981, debutul editorial... şi de atunci mai departe, continuu, relaţia mea cu literatura e statornică, mă captivează în egală măsur㠖 o resimt cu şi mai multă ardoare, chiar, pe măsura trecerii anilor. Atracţia literaturii, ca joc liber al fanteziei...

H.G.: De ce aţi rămas scriitor de limbă română?

M.B.: Am spus şi repet, cuvânt cu cuvânt, fără agrementări: Ca simţire de limbă am „rămas acasă”, gândesc, visez şi-s „locuit” de limba română !

H.G.: Cum se vede literatura română din spaţiul cultural israelian? Ce vă atrage atenţia în primul rînd în bine şi în rău?

M.B.:În mod obişnuit, literatura română se vede, cumva, din Israel, însă numai de pe internet, evoluând prin cyberspace (site-uri din reviste literare şi presă, secţiuni de sinteze prelucrate direct la computer) ori din surse de informare la voia întâmplării. Cu sistemul de carte prin poştă a devenit limpede - nu e viabil (tarife şi taxe neruşinate, dezvăluirea unor elemente financiare/de identitate cu caracter confidenţial). Şi-atunci, de ce nu o mică reţea de librării (pendinte de o fundaţie umanitară ori patronală), barem o unică librărie, la Tel Aviv – cu rafturi pline de cărţi româneşti, de toate genurile. O afacere profitabilă, cu alte cuvinte: prăvălii care se ocupă de commercium prin vânzare de carte beletristică românească! Altminteri, literatura în limba română nu poate fi propagată decât în mică măsură publicului israelian. Mă mânie, mă irită, din păcate, două circumstanţe agravante: invitaţi din România ai I.C.R. Tel Aviv sunt, predilect, artişti plastici, nicidecum scriitori români de top, consacraţi, iar biblioteca de beletristică a instituţiei a fost suprimată sine die. Altă chestiune dezolantă în aceeaşi măsură: un larg cerc de oameni ai cărţilor, israelieni care îşi au obârşia în România şi vor/doresc să citească literatură română, asistă, uimiţi şi intrigaţi peste măsură, de mulţi ani, de felul de a se purta, anapoda (exponenţial şi fără exemplare de vânzare la standuri!), al editurilor româneşti care iau parte la Târgul Internaţional de Carte de la Ierusalim.

H.G.: Este literatura română scrisă în Israel competitivă în contextul românesc? Dar în faţa publicului israelian?

M.B.: Răspunsul meu de mai jos va face să devină mai clară, mai uşor de înţeles opinia în această chestiune. Fără bricolaje de poziţie, fără ostentaţii…

H.G.: V-aţi tradus sau vă veţi traduce romanele pentru a fi accesibile acestui public israelian?

M.B.: Merită să aflaţi (deşi, în cazul dat, ar fi ... ca în poveşti, fantastique!) „Cum promovează ICR scriitorii români în străinătate”! (www.icr.ro/bucuresti/resurse-media/comunicate din 12 mai 2009). Eu, unul, rămân în pace, netulburat de ambiţii deşarte... Nu-mi fac iluzii!

H.G.: Ce credeţi despre felul cum au fost receptate romanele dumneavoastră de publicul şi critica din România?

M.B.: Afirm, aşa cum am spus într-o altă convorbire, convingerea că ceea ce m-a favorizat/defavorizat a depins de însuşirea (bună sau mai puţin bună) a creaţiei mele literare în proză. De pildă, pentru romanul Israel fără horoscop (publicat la Bucureşti şi încununat de cronici foarte bune în reviste literare, înainte şi după momentul lansării la USR şi ICR), am obţinut, în 2003, Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti al cărei membru sunt. Ca să fiu şi mai bine înţeles, vă invit la o reflecţie asupra consideraţiei mele de a scrie în limba română, asupra sentimentului onorant al scriitorului israelian de limbă română ale cărui creaţii sunt evaluate, prizate, socotite ca parte a literaturii române! Este, în mod cert, o demnitate literară - ceea ce înseamnă că scriitorul româno-israelian aparţine culturii române, că el există în cadrul limbii române (dacă, bineînţeles, stăpâneşte această limbă).

H.G.: Romanele dumneavoastră au o componentă autobiografică definitorie.

M.B.:Nu convin! De ce avansaţi o asemenea ipoteză?! Nu scriu romane autobiografice! Trama romanelor mele nu este factuală! Nu-s „autoficţional”! Viaţa lui Dan Clarenfeld (personajul number one, pe care-l duc mai departe, după o anumită întrerupere de la o carte la alta) nu este deloc viaţa mea. Dar chestiunile existenţiale ale lui Dan Clarenfeld (de unde au ieşit poveştile acestui ciclu romanesc) sunt şi chestiunile care intră în sfera preocupărilor şi interogaţiilor mele - temă, materie, elemente indirecte... În acest sens, da, se poate vorbi de elemente autobiografice; clar va să zică, fără condiţii sau alternative, nu e aceeaşi intrigă, aceeaşi afabulaţie, cât, poate în sens larg, un anumit raport - ca în orice roman („Viaţa nu este ce ai trăit, ci ce îţi aminteşti că ai trăit şi cum ţi-o aminteşti pentru a o povesti“, de la Marquez citire).

H.G.: Veţi continua să exploataţi în literatură propria experienţă sau veţi merge mai mult pe ficţiune?

M.B.:Israelul, unde trăiesc de 20 de ani, captivat de lumea din jur, m-a cuprins de uimire şi de admiraţie! Am simţit o mare plăcere, m-a desfătat să scriu romane spectaculoase în siajul acestor oameni şi al acestui teritoriu complex şi plin de mister, de legendă şi istorie vitează. Am ajuns, oarecum, să-i cunosc, să învăţ despre faptele lor istorice, extraordinare, din care am plăsmuit o povestire de amploare – o saga în toată puterea cuvântului. Tema esenţială a noului meu roman e cu totul de altă factură narativă, cu personaje şi întâmplări care există doar în mod convenţional, imaginar.

H.G.: Faţă de ce scriitori români aveţi afinităţi?

M.B.: Am afinităţi puternice, de bună seamă! Favoriţii mei… e ca o înrudire (literară) prin alianţă, o rămânere în zona/relaţia specială magistru-discipol. Spirite afine mie în cea mai înaltă măsură: Augustin Buzura, Nicolae Breban, G. Bălăiţă, Gabriela Adameşteanu, Adriana Bittel, Constantin Ţoiu.

H.G.: Prin ce se deosebeşte, dacă se deosebeşte, literatura de azi din Israel de cea din România (curente, orientări stilistice, diferenţe tematice şi de gen)?

M.B.:Circumstanţa scriitoricească este, într-o anumită măsură, comună (bineînţeles, fără valabilitate în mod obiectiv şi general…). Nu se poate aplica studiul integralelor în evoluţia unei anume generaţii/promoţii scriitoriceşti! Nu o măsurăm cu generaţionisme, la grămadă! Fiecare scriitor se cuvine reprezentat, aşa cum se cade (după validitatea examenului critic), unipersonal. Prin urmare, sunt nume consacrate de scriitori israelieni de limbă română pe care-i consider cu nimic mai prejos decât numele unor scriitori importanţi „de vârf”, din literatura română. Nu mi se pare cinstit să listez aici două-trei-douăzeci de nume... Opinia mea e că literatura română scrisă în Israel poate avea aceleaşi şanse de afirmare/succes ca aceea creată în România. Numai să fie bine manageriată şi pentru… cei înstrăinaţi pe alte meleaguri însă vorbesc şi compun texte literare în limba ţării natale. Mă tem că circumstanţele deschid – problematic, grav cu asupra de măsură - o cutie a Pandorei. Întrebarea înfricoşătoare pleacă de la premisa teribilă că aceşti scriitori nu prea vor mai avea pentru cine scrie... Stări sau fapte care ţin de natura sau de viaţa omului… Ca să mă menţin în limitele normale ale ideii, fără excese, recurg la literaturizare - un pasaj din romanul meu Israel fără horoscop: „(...)Extraordinar! OK! Un asemenea subiect însoţit de tam-tam... Gary, fantastic!... Tu decizi: „Literatura scrisă în limba română în Israel - un cântec de lebădă”... Nu, nu, nu! Ceva mai aşezat, mai grav... Uite: „Scriitorii de limbă română din Israel faţă cu un public cititor tot mai rarefiat”... Mă rog, ceva pe aici, cam aşa ceva. Tu decizi!” Ei bine, monsieur, m-am angajat, am promis... De fapt, minţile sînt făcute în aşa fel încît să ne oblige să stăm de vorbă cu noi înşine... Imprudent! Im-pru-dent! Şi încă o dată: imprudent! Am greşit, Dane, şi sînt vrednic de plîns, sau de înjurat - ia-o cum vrei! M-am tot gîndit mereu şi mereu, mi-am spart capu’ dacă este sau nu cazul să scriu despre asta... Încă n-am luat o hotărîre... Sînt în dilemă: La ce bun? Mă frămînt, da, am un apăsător sentiment de la ce bun... În vremea noastră şi în latura noastră de lume...” Se opreşte în faţa lui Dan şi îl priveşte intens, grav, cu părere de rău, parcă. „În fond, îţi cer o confesiune amicală!” încheie compunîndu-şi imediat figura lui specială de outsider, pe care, în alte împrejurări, o arbora cu o severă şi uşor maliţioasă mulţumire de sine.

Simte că e privit. Într-adevăr, Gary Suvin stătea cumva nehotărît în cadrul uşii şi îl „spiona” zîmbind. Tocmai se întorcea cu cafelele şi cu o strachină smălţuită plină cu alune şi bănuţi de ciocolată. În momentul următor, le depune cu grijă pe un gheridon, apoi, radios, aspiră aburul aromat, ba chiar îi înfloreşte un surîs pe buze. Scoate nişte sunete groase, care puteau să însemne „grozav”, „ceva-ceva!” dar, de fapt, se chinuia să pronunţe, cu buzele ţuguiate, în ebraică, „macheu, macheu!” Dan îl urmăreşte cu plăcere gîndindu-se că a căpătat aura unui belfer de ţară, sau a unui boss american - deschis, jovial, dornic de amiciţie, trădînd un cult al prieteniei. Ghicindu-i parcă reflexiile, Gary surîde iar, îndatoritor. Ia un pumn de alune şi se aşază lîngă Dan, pe un jilţ de catifea. Se străduie să păstreze o aparenţă de calm, dar tremurul mîinilor cu care curăţă alune îl demască fără voie: e tulburat.

„Din păcate, monsieur, dintr-o groază de păcate, fenomenul de literatură românească din Israel e unul marginal, un scenariu mic din marele scenariu israelit!... Trebuie să ştim lucrul acesta despre noi! Generaţie, grup cronologic, serie succesorală, leat, promoţie literară, mă rog, ne putem numi în fel şi chip, însă neapărat generaţie, generaţie literară - ăştia care mai sîntem, care am devenit israelieni acum zece, cinsprezece, treizeci de ani trebuie să ştim că literatura pe care o scriem este o literatură în naufragiu, de supravieţuire! E dureros, e foarte dureros, chiar tragic, însă, cu noi, filiaţia scriitorilor în limba română se în-che-ie! Literatura noastră e un cîntec de lebădă! ...Valoarea reală, istorică şi sociologică a generaţiei noastre este atîta cît este. Noi, scriitorii israelieni de limbă română, nu avem viitor!”

Repetă, surescitat, „nu avem viitor!” - ca un strigăt, sau ca un geamăt, oricum, o răbufnire, o stare de deznădejde care copleşeşte instinctul său vital, stratul său bănăţean la origine, cu care se mîndrea şi de care, totuşi, se jena uneori. Face o pauză scurtă după care deschide larg braţele către Dan Clarenfeld. Să-i dea voie să concluzioneze, dacă mai este nevoie, cere cu un deget ridicat în aer: „Unu - scriitorii israelieni de limbă română nu sînt suficient, cîteodată chiar deloc, cunoscuţi, deci citiţi, aici şi, mai ales, în România. Dintr-un motiv sau altul şi nu musai literar - mă-nţelegi sper... Dar, oricum, şi în afară de aceste necazuri, viaţa noastră e scurtă, monsieur! Vom mai exista ca scriitori încă cincisprezece, maximum douăzeci de ani...” Se părea că a terminat, dar se răzgîndeşte şi adaugă, prevenitor: „Atît! Acum, să-mi dai voie, monsieur, s-o spun şi p-a dreaptă - ceva, extrem de important: N-avem nici cui să predăm torţa, fiindcă, sub raport literar nu mai exist㠄cei care vin”, alţii! Nu avem o generaţie viitoare, sîntem un fel de entitate scriitoricească scufundată, în stare de epavă!” Aici, Suvin răsuflă o dată adînc. Soarbe din ceaşca de cafea şi delirul lui un pic jucat continuă: „ Ce zic eu!... Cu rare, foarte rare excepţii, e vorba de autori veleitari pe care nu-i ştie nimeni mai departe de oraşul în care locuiesc, prea puţin citiţi chiar la ei în familie... De ce? Nu-ţi mai spun, e...secret!? Monsieur, am vorbit ca un păcătos... Dea Dumnezeu să greşesc eu şi marea mea nelinişte să nu aibă o bază reală, ci să fie doar un semn de nevroză sau de supărare! Dea Dumnezeu să fiu un prooroc mincinos, să nu fie adevărat ce-am spus, să fie numai aripa umbroasă a grijii care trece mereu peste mine!”

H.G.: Ce mai scrieţi?

M.B.:După Clarenfeld, evreul necesar, am luat o pauză de o jumătate de an. Din fericire, acum, pofta de scris şi puterea mea de lucru sunt depline - am reînceput să scriu şi mă gândesc să duc până la final, în următorii doi ani, un roman care se va numi, probabil, Prime-time cu Esther. Dacă reuşesc, voi fi bucuros să aibă şi succes de public, dar se poate să nu se întâmple chiar aşa, poate să fie doar aproape de reuşită. Vom vedea! Dintr-o veche superstiţie-credinţă în forţe care ţin de semne prevestitoare din Halaha (ebr. Drept rabinic), nu dau alte detalii despre Esther. În fine, aş vrea ca tot în aceşti ani, până în 2011, să articulez o culegere de povestiri „de sertar”, adunate parţial, revăzute şi adăugite.

H.G.: De ce (mai) scrieţi?

M.B.: După ieşirea la pensie, am tot timpul din lume, nu sunt presat de nimic. Literatura îmi ocupă aproape tot timpul, scriu sau / şi citesc în cea mai mare parte a zilei; de obicei, îmi rezerv plăcerea să scriu, n-am altceva mai însemnat şi încântător decât scrisul!

Trăiesc mai departe de lumea literară din agóra telaviviană (cu vechi şi durabile metehne de grandomanie!), trăiesc atâta cât se poate de retras, numai uneori mă asociez, din prietenie, Cercului Cultural Haifa, al unor nativi din România care trăiesc în Galilul israelian – întâlniri plăcute, dinamice, atât pentru literatură, cât şi pentru socializare.

© 2007 Revista Ramuri