Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Caragiale – permanenţă a noastră

        de Mircea Moisa

Despre apariţia, în anul 2004, a cărţii Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (vol. I), sub semnătura lui Gelu Negrea, am aflat doar din presă, fără să mi-o pot procura. Nici cea de-a II-a ediţie a ei, din 2005. Probabil că nici n-am stăruit îndeajuns.

De peste trei decenii sunt în posesia volumului „Umanitatea sadoveniană de la A la Z” (1977), pe care l-am procurat, la apariţie, dintr-o librărie craioveană. Achiziţia principală păstrată-n memoria-mi activă, este una de ordin statistic. Mulţimea de personaje din opera lui M. Sadoveanu practică vreo 300 de „îndeletniciri, ocupaţii” („locuri de muncă”?!), de la cea de voievozi, până la cea de pândari, ca să exemplificăm. A urmat apoi ópusul criticului literar Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski (1983), într-adevăr memorabil, cu folos de consultat şi în momentul de faţă. Ambele lucrări, însă, mi-au întărit convingerea că, deşi necesare – din mai multe puncte de vedere – pentru cititorul pasionat de literatură, ele nu se pot substitui lecturii personale a operei cititorilor vizaţi, dar nu pot fi nici înţelese în spiritul lor astfel de dicţionare mai speciale.

Faţă de proiectul iniţial, Gelu Negrea n-a mai editat un al doilea volum din lucrarea sa – şi, iată că, recent, potenţialii săi cititori au putut intra în posesia volumului „Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z)” – (Cartea Românească, 2009, 780 pag). Procedarea ne-o expune, metodic, în mod inteligent, printr-o scriitură inspirată, Gelu Negrea însuşi în textul preliminar intitulat „Dicţionarul – eseu şi alte precizări (Un fel de prefaţă)”, pag. 5-11.

Să apelăm, mai întâi, şi în cazul de faţă tot la statistică. Aşadar, în textul menţionat criticul îşi precizează atât „metodologia” cât, mai ales, sintagma „fabricaţie proprie”, anume, dicţionarul-eseu, comunicându-ne însă faptul c㠄adjectivul «subiectiv» din titlu vrea să însemne două lucruri: 1. Libertatea de selectare, dintre cele aproape o mie patru sute de personaje care apar în textele caragialene, a celor circa o sută cincizeci pe care le-am considerat semnificative pentru creaţia scriitorului şi cărora le-am consacrat articole de sine stătătoare; (...). 2. Libertatea de a trata întregul material într-o manieră cât mai personală; (...)”, (pag. 9).

Menţinându-ne, în continuare, în sfera „precizărilor” expuse de autor în pasajele reproduse mai sus, vom constata, în urma unei «lecturi studioase», a unor conexionări între elementele inserate în diferite pagini ale lucrării, că între personajele din „textele caragialene” sunt trecute nu chiar în puţine cazuri, personaje colective - „personaje” care nu evoluează în cursul derulării acţiunii, a conflictului din operele în proză şi din cele dramaturgice. Un exemplu, dintre numeroase altele, pe care, personal, îmi face multă plăcere să-l invoc, este cel privitor la comedia într-un act, „Conul Leonida faţă cu reacţiunea” (1880). La pag. 372, criticul-eseist inserează drept personaje, şi pe „Nevasta dintâi a lui Leonida”, „Nae Ipingescu”, „Cheflii”, or, despre astfel de personaje se face vorbire în relatările celor prezente pe scenă, Leonida, Efimiţa, Safta. După criteriul pe care tocmai
l-am învederat se cuvenea să fie înseriat, numărat şi Garibaldi al conului Leonida. E adevărat însă că personajelor EFIMIŢA, LEONIDA, SAFTA, Gelu Negrea le consacră în Dicţionar... articole-eseu consistente, cu nuanţe interpretative nesesizate de alţi exegeţi de până în prezent ai operei caragialene. Inclusiv a celui mai pătrunzător şi constant dintre aceştia, cu o „oper㔠exegetică substanţială, sporită cu contribuţii noi şi în prezent, anume, Ştefan Cazimir. Interpretările lui Gelu Negrea în cazul celor 149 de personaje semnificative în articole-eseu sunt, într-adevăr, personale, derivate însă din universul şi spiritul operei lui conu Iancu. Aceste interpretări personale pătrunzătoare şi inspirat, expresiv scrise au reţinut atenţia criticului literar Nicolae Manolescu, care în Istoria critică a literaturii române (2007), în „capitolul” consacrat lui I.L. Caragiale (pag. 419-439), remarcă (pag. 424) „meritul unui recent comentator”, numindu-l pe Gelu Negrea, „de a fi relevat însuşirile remarcabile ale acestui personaj (...) (Trahanache, n.n.). Iar la pagina 426, referindu-se la un actant din comedia D’ale carnavalului, autorul Istoriei critice... scrie: „Există şi aici o scrisoare pierdută (confirmând teza lui Gelu Negrea despre înscrisurile de toate felurile care pun în mişcare acţiunea pieselor şi a unor proze), mai exact, un bilet de amor de la Miţa rătăcit de Nae în camera Didinei.”

Şi tot cu titlu personal, voi spune că în „materie de I.L. Caragiale” am început să mă iniţiez, ca licean, încă din anul 1952, cel al manifestărilor consacrate aniversării centenarului naşterii marelui nostru scriitor clasic. Căci, în arealul literar artistic autohton, se poate constata fenomenul, o realitate „fabuloasă”, am zice, că I.L. Caragiale (sau, dacă vreţi, conu Iancu), de vreo o sută patruzeci de ani – prin opera sa – a fost şi este permanent cu noi, de-al nostru, carevasăzică.

Şi, începând cu studiul „Comediile d-lui Caragiale” (1885) al lui Titu Maiorescu, exegeza, de o mare diversitate, vizând opera scriitorului e impresionantă. Exegeză în sfera căreia înscriem şi consideraţiile unui alt mare scriitor „junimist”, ardeleanul Ioan Slavici, care scria că piesele lui Caragiale trebuie receptate mai degrabă ca nişte tragedii. (Cam lipsit de simţul umorului, în acest caz, autorul primei capodopere a genului proteic din literatura română, care este romanul „Mara”).

În prezent, exegetul caragialean Gelu Negrea se dovedeşte şi un iscusit în „operaţiunea” selectării citatelor din opera marelui clasic, în articolele-eseu din ópusul său recent. „Lecţia politică a CONULUI LEONIDA – scrie Gelu Negrea – sfârşeşte cuviincios în braţele lui Morfeu, nu înainte însă ca întrebarea de bun simţ a Efimiţei: «Dacă n-o mai plăti nimeni bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă?» să capete competentul răspuns: «Treaba statului, domnule, el ce grijă are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme...»” (pag. 86).

Cititorii de Caragiale şi despre Caragiale – ca să formulez, totuşi, o încheiere, fie şi provizorie, din actualitatea noastră, vor ţine permanent la îndemână recentul ópus al lui Gelu Negrea.

© 2007 Revista Ramuri