Horia Gârbea: În activitatea ta, cititorii găsesc poezie, proză, publicistică, mai ales interviuri cu scriitori şi artişti plastici. Acest interviu face parte dintr-un ciclu dedicat prozatorilor contemporani cu recunoaştere largă. Totuşi,  dă-mi voie să te întreb ce loc are fiecare dintre genurile enunţate în scrisul tău şi în bugetul de timp. Cum echilibrezi cele trei laturi ale scrisului tău? Le vei adăuga şi altele pe viitor? 

Iolanda Malamen: Mi se pare stînjenitor, şi chiar impudic, ca, după sute de dialoguri pe care le-am realizat în anii din urmă, să vorbesc despre mine, dar accept provocarea ta. Dumnezeu m-a lăsat  să aleg în voie cuvintele, cu oarecare folos şi cu infinită bucurie,dar, mai ales nu a aşezat între mine şi unele lucruri ziduri prea înalte. Nu vorbesc despre asta ca despre  un principiu inflexibil, ci mai mult o tentaţie, sau poate o „boală” dacă vrei, căreia mi-ar plăcea cîndva să-i găsesc un nume, după ce mi-am făcut, bineînţeles, anamneza... Genurile de care vorbeşti (aş putea de fapt să-ţi pun şi eu aceeaşi întrebare) sunt ca la jocul de şah, lungi sau mai scurte trasee pe care cuvintele o iau razna, fac ocoluri, se multiplică şi se încarcă cu nişte reguli noi, surprinzătoare, pentru a-şi împăca orgoliile. Eu sunt proteică, dar, în acelaşi timp şi imprudentă, şi mă zbat ca să nu fiu cerberul unei unici pasiuni, chiar dacă uneori mă trezesc  plîngîndu-mi de milă, de cîte lucruri îmi propun să fac într-o singură zi, şi nu reuşesc. Echilibrul de care aminteşti este în fapt un…dezechilibru care pe mine mă ajută enorm să supravieţuiesc şi să mă minunez. Cel mai mult timp, ca să mă joc puţin, îmi ia…timpul. Ca să răspund totuşi la întrebare, sigur, asupra paginilor de proză zăbovesc mai mult, respectînd fel şi fel de  norme şi orare, iar echilibrul de care aminteşti vine de la sine, cu discreţie şi bunăcuviinţă.

H.G.: Din cîte ştiu, ai ajuns să scrii proză după o bogată experienţă poetică. De ce s-a întîmplat aşa? Cum ai ajuns să scrii proză? Care a fost evoluţia ta în acest gen? 

 I.M. : Atacarea prozei (ca să folosesc un termen din muzică) a fost pentru mine, în clipa în care i-am pipăit cum s-ar spune carnea, una din cele mai faste revelaţii, după ce, ani şi ani,  întorsesem poezia pe toate feţele, din toate unghiurile şi o mă folosisem de ea ca de o ţintă în care tragi cu gloanţe. Departajarea asta pe genuri mi se pare însă cam perimată în momentul de faţă... S-a văzut, de altfel, că fiecare scriitor, cu foarte rare excepţii, a avut  curiozitatea de-a scrie măcar odată în viaţă, cam de toate, iar genurile literare, ca şi oamenii, au pulsiuni gregare, convieţuind cîteodată ilustru. Ce-i drept însă, cînd te numeşti poet atîtea decenii, e dificil ca să ţi se acorde statutul de prozator, dintr-o suflare. Cît despre evoluţia mea ca prozator, ea a fost neaşteptat de generoasă cu mine, şi pe alocuri imperativă şi posesivă.

H.G.: Ai scris numai romane. Ce crezi despre proza scurtă? Ai experimentat şi în acest gen? 

I.M. : Înafară de Antoniu şi Kawabata, care, conform codurilor literare şi amplitudinii acţiunii poate fi socotit roman, celelalte scrieri de proză sunt în fapt nişte „bijuterii în proză” ca să redau fără modestie concluziile unor comentatori de prim rang. Nu am scris proză scurtă pînă acum, fiindcă, să fiu foarte sinceră, mă tem de eşecuri. Mecanismul ei cere un meşteşug pe care încă îl învăţ. Doar am destui maeştri. 

H.G.:Care dintre volumele tale de proză te defineşte cel mai bine? La care ţii cel mai mult? Ce ecouri surprinzătoare ai avut de la fiecare? Pe care ai vrea să-l reiei sau să-l excluzi din opera ta? 

I.M. : Ţin cel mai mult la Casa Verdi, o carte cu puternice accente onirice, publicată de Editura Muzeului Literaturii, în 2002, în fapt, o circumscriere a zădărniciei într-un spaţiu comico- grotesc: o cîrciumă. O iubesc mult, mai ales că nu a vrut să treacă nici în ruptul capului de pagina o sută şi un pic şi m-a lăsat, cum s-ar spune, perplexă şi cu ochii în soare. Ea mă defineşte, cred eu, cel mai bine, în sensul unei  (în ce mă priveşte) capacităţi incredibile de îndurare şi adaptare. În general, cărţile mele de proză au avut ecouri pozitive surprinzătoare, ele aducîndu-mi trei premii şi o nominalizare şi, poate dacă m-aş fi ocupat mai mult de difuzarea lor, ar fi avut un şi mai vizibil destin. Aş vrea să reiau însă Felipe şi Margherita, o poveste plasată în Secolul de Aur Spaniol, în care Velasquez este unul dintre personaje. M-a fascinat perioada respectivă, am citit cu aviditate multe pagini despre strălucitoarele ei falduri, şi, în ciuda faptului că a ieşit aşa cum am gîndit-o, aş fi dorit să fie mai detaliată, mai plină de culoare şi strălucire... Poate, cine ştie, într-o zi… O să fiu foarte sinceră, şi-o să-ţi spun, că nu-mi vine să tai niciun rînd din cărţile mele de proză, ba, ca să fiu şi bovarică, sunt sigură că ar suna bine în multe alte limbi. Bianca Burţa-Cernat sugera de altfel într-o cronică la romanul Antoniu şi Kawabata,  că ar fi bine să  strîng într-un singur volum,  celelalte cinci cărţi de proză şi să le public.  

H.G.: Critica a remarcat excelenţa ta stilistică, modul poetic de realizare a textului, fantezia bogată. Ai vrea să scrii odată un roman de un realism frust, cu un limbaj minimalist, lipsit de orice drapări lirice? De ce? 

I.M. : Mai nou, în ultimele două romane pe care le-am terminat de curînd, Hoţii de mîncare şi În mijlocul vastei singurătăţi, realismul frust, cum îl numeşti,  se confruntă cu fantezia stilistică, fără să se excludă unul pe celălalt.  Ştii cum e asta? E ca şi cum  ţi-ai propune dintr-odată să mergi o perioadă numai şchiopătînd, dar din cînd în cînd uiţi  şi mergi ca un om normal. Dacă un roman frust, minimalist ar intra în ambiţiile mele, cu siguranţă că, la ora actuală l-aş putea scrie fără inhibiţii. 

H.G.: Cum vezi peisajul prozei noastre contemporane? Care direcţii din proza noastră de azi ţi se par fertile? Pe ce nume noi mizezi? 

I.M. : Îl văd ascuns după... o perdea de fum, fie-mi iertată trimiterea! Nu cred că avem un peisaj şi cred că ar fi şi obositor  să vezi tot timpul cîmpuri pline cu flori, fluturi zburînd, coline mirifice, iazuri de un albastru pur şi miei zburdînd pe pajişti... Uneori, cînd fumul se risipeşte, mai poţi vedea însă cîte  o fărîmă de peisaj splendid, ceea ce e cu totul îmbucurător... Nu există direcţii „fertile”, în opinia mea, ci cărţi bune sau cărţi ratate. E drept însă că, într-o literatură de lungă tradiţie, cum e cea engleză, spre exemplu, nu trebuie prea multe strădanii pentru „direcţii” noi  pentru ca  proza să fie mediatizată şi scriitorii să devină universali. Japonezii sunt un caz aparte. S-au străduit în ultimii ani să se europenizeze şi au reuşite remarcabile, care nu mai ţin aşadar de tradiţia lor strictă. Eu cred că prozatorii români încă mai descoperă dezinhibarea, dezcrîncenarea, perfecţiunea, pentru a ambiţiona să intre în cursele lungi. Deocamdată, un picior al prozei este în interior, iar celălalt afară. Totul este, să nu imităm cu prea mare sîrg. Franţa a avut, spre exemplu, nevoie de importul de scriitori, ca să-şi revină din placiditate şi rutină. Fiecare literatură e, la urma urmei, un caz. Dacă ar fi să aleg, din proza momentului la noi... dar, mai bine tac, spre a nu tulbura orgoliile.. Fii totuşi sigur, că am nişte preferinţe şi nişte certe admiraţii.

H.G.: În literatură în general şi în proză în special ai modele? Maeştri? Antipatii ireductibile? 

I.M. : Nu neapărat modele, ci doar fascinaţii pătimaşe: Joyce, Cehov, Sabato, Mateiu Caragiale, Paul Auster...şi  aş mai putea continua.

H.G.: Ai intervievat mulţi artişti, mulţi scriitori, printre ei şi prozatori. Ţi-a produs vreunul o revelaţie? Ţi-a spus un lucru esenţial despre proză pe care nu îl ştiai? 

I.M. : Nu există în cele cinci volume publicate (al şaselea e pe drum), un singur scriitor care să nu fi spus măcar un lucru demn de reţinut. Am remarcat dealtfel la scriitorii noştri o excepţională cunoaştere a fenomenului literar şi o putere de a-l radiografia minuţios în contextul actual, cît şi capacitatea de-a fi ludici cu frenezie în comentarii; mai puţin însă cînd vine vorba de propriul scris. Atunci o gravitate imperială ia locul seducătoarelor istorisiri. Dacă e să mă gîndesc bine, întîlnirile mele cu Tudor Ţopa au fost, spre exemplu, momente emoţionante. Umorul, gîndirea aforistică şi vasta informaţie fiind un spectacol unic pe care-l dăruia cu generozitate. Dintre scriitorii străini, i-aş cita pe Amos Oz şi Peter Esterhazy, pentru naturaleţea participativă şi disponibilitatea intelectuală. Există însă şi o categorie a trufaşilor şi mai necomunicativilor, şi atunci e bine să te foloseşti de inteligenţa şi... spontaneitatea internetului.

Ei bine, Horia, nu am „antipatii ireductibile”, cum le spui. Cînd simt însă că sunt  ţinta lor, mă retrag cu discreţie, mimînd rolul vinovatului, spre a mă feri de ploile torenţiale de cuvinte.   

H.G.: Ce crezi despre arta virtuală, despre literatura virtuală? Cînd va dispărea cartea de hîrtie sau cînd va fi redusă la o raritate, la un obiect de artă şi lux? 

I.M.: Ce să cred? Ceea ce cred şi despre navetele spaţiale, despre submarine, roboţi ş.a.m.d.. Sunt un fenomen cu siguranţă necesar, pe care nu-l putem înfrîna, şi căruia trebuie să-i dăm atenţia cuvenită, ca să nu părem imbecili sau primitivi, sau şi mai rău, depăşiţi. Asta nu înseamnă că resping o sumă de fapte artistice virtuale, excepţionale. Mie îmi este însă mult mai lesne să iau  din rafturile bibliotecii cărţile pe care urmează să le citesc. Nu cred, însă (poate că sunt naivă), în întruparea cărţii într-un obiect de lux. Mă îndoiesc. Ar fi oricum  frustrant şi, cu siguranţă, indecent.

H.G.: Ce mai scrii? De ce (mai) scrii? Cum vezi viitorul prozei şi viitorul tău în proză în contextul actual? 

I.M. : Multe mai scriu. Cîteodată mă prefac că nu-mi aduc aminte ce scriu şi intru în panică spre a mă relaxa şi atunci mă privesc pe furiş, ca să văd dacă n-am murit. De ce mai scriu? Să spunem că nu mi s-a luat „mărul putred” (cel care-l inspira pe Goethe)  de pe masa pe care am şi laptopul şi de asta nu m-am putut încă opri. Viitorul meu în proză,  în ce mă priveşte, e un prezent continuu, în mrejele căruia mă las cu o perversitate „dureros de dulce”.

H.G.: Îţi mulţumesc pentru interviu şi te întreb în încheiere ce mare dorinţă ţi-ai realizat şi pe care ai vrea să ţi-o împlineşti în viitor? 

I.M. : Dragă Horia, am aflat de la Dan Şafran, că un personaj dintr-un roman al unui cunoscut scriitor suedez (nu-mi amintesc pe moment numele), visează să iasă la pensie, şi, retras undeva în linişte să citească Orbitor al lui Mircea Cărtărescu. Am şi eu trei  dorinţe: una să recitesc în linişte,  Ulysse al lui Joyce (în traducerea lui Mircea Ivănescu), de care îmi este tare dor. Alta naiv-histrionică: să public lungul meu poem Ironiada (scris în Albania, în septembrie 2009), într-o carte care să aibă cît mai mulţi cititori. Ar mai fi şi o a treia, plină de trufie: să găsesc un spaţiu minimalist (tot ai vorbit de acest curent), în care să expun  picturile pe care le fac, atunci cînd cuvintele încep să mă obosească, adică destul de rar. Asta (fii sigur) nu înseamnă că-mi arog şi statutul de pictor. S-ar rîde în hohote.