În Afganistan au murit doi subofiþeri români. Mai de mult. Ei au fost avansaþi, postmortem, la gradul de sublocotenent. Într-o zi, la ºtiri, am aflat cã numele lor vor fi date celor douã alei dintre ºirurile de containere în care locuiesc militarii români dislocaþi acolo.

Containerele sunt niºte paralelipipede asemãnãtoare, la rigoare, unor blocuri neterminate, rãmase la parter. Atâta doar cã aceste containere, cum se ºtie, stau cât stau, într-un loc, ºi dupã aceea pleacã. Adicã sunt transportate în altã parte unde este nevoie de ele, dacã armata noastrã va mai democratiza þãri aflate încã pe pragul barbariei.

Între blocuri ºi în cimitire, oamenii trec, aleile rãmân. Între containere, însã, aleile trec, la fel cu obiectele care le delimiteazã. Cât despre amintirea celor doi sublocotenenþi postmortem ce sã mai vorbim?

Nu sunt deloc sigur cã, luate ºi purtate în cine ºtie ce mod, cu autocamioane imense ºi cu avioane pe mãsurã, aceste containere vor reconstitui, aiurea, aleile din Afganistan. ªi cã, dacã asta s-ar întâmpla, douã alei de containere vor mai purta numele celor doi subofiþeri care ºi-au lãsat viaþa în Afganistan, pe când cutiile acestea alcãtuiau acolo un fel de blocuri retezate pe marginea unor aºa zise alei.

Recompensele militare sunt proclamate de ministerul de resort, întotdeauna ºi în toate þãrile, cu mare pompã. Dar dacã te uiþi mai atent la ceea ce se proclamã, ai tot dreptul sã te întrebi de ce atâta caz de mai nimicul fãcut pe lângã sacrificiul esenþial al oamenilor cãrora li se asigurã asemenea nemuriri trecãtoare.

În zilele noastre, memoria nu mai este la mare preþ. E mai bine sã uiþi. Oamenii noi chiar asta ºi fac, cu mare succes. Nu mai au timp. Memoria cere timp sau, în orice caz, are o legãturã evidentã cu acesta. Or, acum, în secolul XXI, trecut e cel zis cândva al vitezei, timpul este o marfã care nu mai are preþ. Nimeni nu are aºa ceva, dar nimeni nici nu mai vrea sã aibã aºa ceva, dacã asta e doar ca sã þii minte ce li s-a întâmplat celor dinaintea ta. Dupã ei, potopul, este o devizã proaspãtã, aplicatã zilnic ºi ceas de ceas, dar pe care nu o mai rosteºte nimeni, poate pentru cã istoria a compromis-o. Dar în curând va fi ºi rostitã, pentru cã, istoria, oricum, nu mai are putere de a impune vreo atitudine faþã de ceva.

Amintirea subofiþerilor morþi în Afganistan e deja decedatã ºi ea. Poate cã aleile containerelor care le poartã numele mai sunt acolo. Poate cã nici camarazii lor nu au fost încã schimbaþi de alþii. Îi mai þin minte, cu siguranþã, familiile lor, mamele ºi taþii lor, nevestele sau iubitele. Copiii, prea mici pesemne, încep sã-i uite. În fond, cât timp ar trebui sã ne amintim unii de alþii, dupã ce unii dispar din raza vederii noastre? În fond, ºi memoria asta, la ce e bunã, domnule? Ne dã ea de mâncare, ne dã ea de lucru, sau „de treabã” cum greºit se spune astãzi? Nu ne dã nici una nici alta.

Dar ºtiþi care e deosebirea între un nobil ºi un om de rând? Aceea cã nobilul îºi cunoaºte arborele genealogic pânã la a nu ºtiu câta generaþie în urmã, în timp ce omul de rând dacã o mai þine minte pe bunicã-sa, în orice caz nu ºi pe cei dinainte, nici mãcar, aºa, de pe hârtie. Pentru cã asemenea hârtii au numai nobilii. Populiºtii de azi vor strâmba din nas: „nobili”? Ce e aia? Într-adevãr, ce-o fi? Memoria? Ce-o fi asta, domnule? Ceva bãtrânicios, cum ar spune vreun june, cu dispreþ. Ce, parcã pisica mea îºi þine minte mama? Sau câinii, chiar de rasã? Da, dar stãpânii lor ºtiu de unde vin ºi cine i-a nãscut. Dar asta nu e deloc o altã poveste. Lumea e, ea însãºi, foarte bãtrânã, oricât de tânãr s-ar crede fiecare nou nãscut. ªi oricât ar crede el cã lumea atunci începe, la naºterea lui.