Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Inocenţa sub dictatură

        de Ioan Lascu

Supralicitată de postmoderni, repudiată de unii critici literari dar instaurată drept reper prioritar de alţii (a se vedea biografismul lui Sainte-Beuve şi psihocritica lui Charles Maurron), biografia de scriitor revine en fanfare în cărţile de proză din ultimii douăzeci de ani. Operele de ficţiune, aparent pură, sunt, în tot cazul, mai puţin la îndemâna scriitorilor de astăzi. Biografia pătrunde în text, mai mult ori mai puţin voalat, în contextul general al unei literaturi ce a renăscut graţie memorialisticii, inclusiv cea legată de spaţiul concentraţionar, apoi graţie scrierilor jurnaliere, amintirilor şi auto-referinţelor diverse. Romanul aşa-zis autobiografic nu a rămas, nici el, mai prejos.

Unul din multele exemple este Stalin, cu sapa înainte! al clujeanului Radu Ţuculescu (Cartea Românească, 2009). Este un roman care succede altuia, vag autobiografic, Povestirile mameibătrâne (2006), considerat de Ion Bogdan Lefter „o capodoperă, una dintre cărţile mari ale literaturii noastre de după 1990 şi dintotdeauna”. Am citit şi am scris despre acel roman, într-adevăr notabil, dar entuziasmul criticului bucureştean mi-a depăşit aşteptările. În cazul celui de al doilea, autobiografismul, de altfel evident, este dat în vileag, din capul locului, chiar de autor, prin dedicaţie („părinţilor mei, Maria şi Dumitru”) şi prin moto („…daţi-mi o casă, pentru a avea şi eu un punct fix pe acest pământ care se roteşte…”, Isaak Babel). Prin urmare casa părintească, copilăria şi părinţii sunt punctele fixe pe care se întemeiază romanul lui Radu Ţuculescu, cum va reieşi fără dubii în urma lecturii. Tot din capul locului trebuie însă menţionat că pasajele evocatoare, cărora le revine partea leului, alternează cu altele, mai scurte, tipărite cu italice, cu referire la prezent. În finalul cărţii cele două tipuri de text fuzionează, pentru că evocarea ia sfârşit şi se întâlneşte cu prezentul. Povestirea alternează cu monologul, pregnant confesiv, trecutul mai îndepărtat este completat, explicitat într-un fel, de trecutul recent cu repercusiuni sensibile asupra prezentului. Această alternare constituie, de fapt, tehnica narativă implementată cu succes de prozator. Deşi în aparenţă fragmentară, cartea dobândeşte unitate tocmai prin acest artificiu.

Recursul la memorie începe prin evocarea, nu lipsită de candoare, a primilor ani ai copilăriei, trăiţi, prin forţa destinului, în ultimii ani ai dictaturii lui Stalin. Reperul istoric exact este anul 1953, când, în luna martie, a survenit moartea generalissimului. Ani de teroare pe care numai inocenţa unui ţânc de patru anişori o putea sfida: auzind despre fatalul eveniment, ale cărui implicaţii nu avea cum să le înţeleagă, copilul Adrian improvizează în gura mare, în auzul cui se nimerea, dar spre stupoarea panicată a mamei, un cântecel comic, uşor grotesc:

„Mama nu a apucat să zică ceva. Vânzătoarea cea rânjitoare i-o luă înainte:

- Desigur, puişor, ia să auzim cântecelul…

Am răcnit, de se cutremurară conservele de pe rafturi:

Stalin cu sapa-nainte!

Trece vesel printre morminte!

Lalala la la!!” (p. 17).

Jubilaţia abia stăpânită a vânzătoarei şi resemnarea mamei, amândouă cu privirile temătoare îndreptate spre uşa magazinului, nu au putut stânjeni în vreun fel inocenţa ludică, aproape inconştientă, ce nu cadra deloc cu epoca. De aici titlul romanului, doar indirect un roman al spaţiului concentraţionar, ci mai degrabă al nevinovăţiei şi al nostalgiei paradisului pierdut, un paradis care, prin trăire în angelic, poate fi descoperit şi în mijlocul infernului. La urma urmei, e doar o simplă chestiune de conştientizare. Urmând parcă etapele conştientizării, ale creşterii şi maturizării, ca un subtil parcurs poietic, Radu Ţuculescu procedează la facerea noului său roman. L-am privit oarecum cu suspiciune înainte de a intra în miezul fabulei, apoi am simţit cum el devine antrenant, atractiv, fermecător chiar, cum te „ţine” la lectură. Sunt povestite şi câteva întâmplări impregnate de senzaţional, uneori pueril, alteori grav: copilul doctorului Dumitru Loga dintr-un modest orăşel de provincie, situat pe malul Mureşului, este găsit/furat de ţigani la nici patru anişori şi recuperat de acesta după două zile; farsa jucată de Adrian şi de prietenul lui, Răzvan, profesoarei de germană din liceu; povestea lui Zoli, „un bărbat înalt, slab, osos, cu mustaţa lipită sub nas”, care, după ce se ameţea de băutură, mânca efectiv pahare; aventura bahică a celor doi adolescenţi, în pivniţa casei părinţilor lui Adrian, în ajun de Paşti; moartea dubioasă a lăutarului Berţi, găsit putred sub un pod; confruntarea disproporţionată dintre Adrian şi portarul spitalului, atunci când copilul este trimis cu un sufertaş cu de ale gurii la tatăl său; aventura neterminată cu tânăra şi focoasa Lina şi bătaia mutilantă încasată de Adrian de la nişte necunoscuţi. Se intercalează momentele de candoare şi de nonşalanţă copilărească: raitele prin grădinile şi livezile vecinilor; spionatul cu binoclul, din frunzişul unui dud, al tinerei Elena, care „se întindea” cu mai vârstnicul vecin de peste drum; micile răfuieli cu unii colegi pârâcioşi; pasiunea pentru muzică şi compoziţiile lui Adrian pentru vioară; idila adolescentină cu Ileana, suava lui colegă, plecată definitiv în Israel.

Într-o atmosferă de teroare insinuată de un regim politic de o duritate aberantă, copilul Adrian Loga creştea şi se comporta aparent normal, în afara stării de frică pandemică, resimţită cu precădere de adulţi. O anume inconştienţă, iar mai târziu o nepăsare ce veneau din inocenţa sau din insolenţa vârstei, îl fereau pe copil de ameninţările vremurilor. Nu era decât o stare pasageră, deoarece „regimul” trebuia să-şi facă simţită forţa întunecată. Episodul confruntării absurde dintre adolescentul Adrian şi portarul troglodit al spitalului, bine îndoctrinat cu ideologie proletară, are puterea de a şoca, prin prostia şi agresivitatea respingătoare a brutei:

„Avea o faţă de bidon turtit cu obraji trandafirii, bucălaţi, ca un fund de nou născut. O gură mică, maronie, pe post de gaură. Nu-i zăream fruntea. Sub cozorocul chipiului, sprâncenele groase şi unite semănau cu o uriaşă omidă păroasă. Se străduia să le încrunte autoritar. Ochii îi erau umezi, iar privirile inexpresive, de vacă. Se holba fix la mine ca la o lighioană, în timp ce bărbia dublă i se mişca gelatinos”. (p. 158)

Povestitor captivant şi fin stilist, Radu Ţuculescu vădeşte şi daruri de portretist. Elementele acestui portret lapidar sunt reluate, pentru a sublinia grotescul multelor replici tâmpe ale paznicului, pe parcursul discuţiei precipitate şi „contondente” care va lua amploare.

Finalul romanului este bulversant. Naratorul şi copilul protagonist se identifică unul cu altul, inserţiile textuale autoreferenţiale confluează cu evocarea, iar senzaţionalul întunecat îşi face loc. Vine din primejdiile difuze ale prezentului. O tânără necunoscută, Kuki, vânzătoare ambulantă de albume de artă, se sinucide în baie după ce, mă rog, făcuse sex oral cu autorul în carne şi oase. Totul se prăbuşeşte, nici o soluţie practică nu se întrevede. Un asemenea final, rezultat al hazardului, lasă loc mai multor interpretări, dar parcă nu mai este nevoie de nici una. Preferând să contrarieze, romancierul surprinde total, vrând să-şi lase cititorul fără replică. Însă ceea ce ar veni n-ar fi, dacă ne gândim bine, decât o consecinţă cu totul previzibilă, „conform legilor în vigoare”.

© 2007 Revista Ramuri