Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Perspectivele criticului tânăr

        de Paul Aretzu

La vârsta de 35 de ani (n. 1974), Daniel Cristea-Enache s-a impus ca unul dintre cei mai talentaţi critici ai generaţiei tinere, remarcându-se prin marea putere de muncă, printr-un discurs sigur, exact, echidistant. Deviza sa pare a fi probitatea profesională, fără vreun compromis. El poate greşi, dar fără intenţie. Cu riscul de a-şi face duşmani, de a-şi pierde prieteni, până acum, scriitorul şi-a onorat principiul.

Timpuri noi. Secvenţe de literatură română (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009) este al treilea volum de cronici literare, după Concert de deschidere (2001) şi Bucureşti Far West (2005), înscriindu-se într-o ritmicitate editorială, asumată, de patru ani. Între timp, autorul a mai publicat o carte de convorbiri cu poeta Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie (2003), alta de interviuri, Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie (2005), precum şi o monografie dedicată lui Ion D. Sîrbu, Un om din Est (2006).

Autorul validează, în Argument, competenţa cronicarului „de a desena din mersul literaturii o cât mai exactă hartă a ei”, care „să comenteze şi să filtreze creaţia literară de azi, dar şi pe cea de ieri”. Îi incumbă deci criticii literare, pe lângă conturarea unei panorame critice, şi datoria de a releva contextura, dar şi conexiunile dintre diferite etape literare. Este punctată astfel funcţia premergătoare a criticului în vederea clasificărilor ulterioare de istorie literară. Cartea este împărţită în trei capitole mari, folosind criteriul genurilor şi al ordinii cronologice.

Big Brother se ocupă de 34 de prozatori, aparţinând tuturor categoriilor, de la regretatul Radu Cosaşu până la recentul Marin Mălaicu-Hondrari. Ca o caracteristică a stilului său de lucru, criticul este atent la diferiţi determinanţi contextuali, (îşi) explică mecanisme, urmăreşte influenţe, reacţii. Pentru a-l interpreta corect pe vivisecţionistul Radu Cosaşu, trebuie scanată vremea sa: „Socialismul real, cu activişti şi cenzori, torţionari şi informatori, scriitori colaboraţionişti şi firavi rezistenţi, îl compromite definitiv pe cel utopic, ideal. Spovedania unui învins devine, aici, spovedania unui convins. Bineînţeles, într-un alt registru stilistic decât cel al lui Istrati, în maniera inconfundabilă pe care Radu Cosaşu o va şlefui cu fiecare dintre cărţile lui veritabile: dar la o aceeaşi intensitate dramatică.” (p. 14). Sunt urmărite avatarurile formatoare, forjările, odată cu jocul strategiilor morale administrate într-o societate totalitară. Ironică şi disimulantă, cartea acestuia, Logica (din seria Supravieţuiri), este comică şi dramatică în egală măsură: „autorul ne trece prin toate registrele, zâmbind amabil, în lume, şi suferind câineşte, în forul său interior” (p. 17).

Unele texte, cum este cel dedicat lui Dumitru Radu Popescu, pleacă de la o constatare de viaţă curentă, de pildă destinul schimbător. În ciuda eclipsei subite de atenţie manifestate, după 1990, faţă de prozator (un nou caz Céline), criticul îşi asumă riscul de a-l reactualiza. Digresiv uneori, el ştie şi să fie concis, să definească exact: „Nefiind o distopie, întrucât unele dintre faptele relatate sunt de o atrocitate imediat perceptibilă, F nu este nici roman negru, de atmosferă gotică în Pătârlagele. E un excepţional roman realist, cu structurare modernistă şi irizări poetice: un text polifonic şi ambiguu, derutant şi impredictibil.” (p. 21). Nu analiza sistematică este metoda lui Daniel Cristea-Enache, care evită parcă rigoarea de orice fel, preferând să facă el jocurile, ci o hermeneutică extinsă la contextul istoric, la vecinătăţile semnificative, observând fragmentar, desprinzând câteva idei esenţiale, preferând aspecte formale. Face analogii, plasticizează, intelectualizează, creând propria naraţiune critică. Autorii sunt extraşi din coconul operelor, transformaţi în simpli civili. Constrângerile/matricele comuniste sunt cele care fac diferenţa în literaturile estice. Literatura din această perioadă conţine în ea semnele (auto)cenzurii, strategii ale rezistenţei, diverse forme de alienare, polemici şi subterfugii politice, care produc, azi, o poziţie mefientă, sentimentul eşecului/datării ei. Deliberat, poate, criticul nu are sentimente faţă de text, pe care îl scanează cu detaşare. În cazul lui Augustin Buzura, este costatată cu tristeţe imposibilitatea desprinderii de placenta realităţii social(ist)e, care limitează posibilităţile epicului: „În Refugii, timpul ficţiunii şi cel al epocii abordate se suprapun. Apărut în 1984, romanul respiră întreaga atmosferă toxică, apăsătoare, crepusculară a ceauşismului târziu.” (p. 27).

Unii autori, cei cu notorietate, beneficiează de cronici duble, în prima parte făcându-se observaţii generale, eseistice, de contextualizare, iar a doua fiind aplicativă. De la Constantin Ţoiu reţine principiul teoretic paradoxal conform căruia adevărata obiectivitate epică este susţinută de ambiguu, subiectiv, relativ. Concepţie care în domeniul critic se pare a nu se potrivi, Daniel Cristea-Enache optând pentru construcţia logică, solidă, obiectivă, preocupat mai ales de o sintaxă a domeniului, de mecanisme de funcţionare, de resorturi, de sisteme de interconexiuni. Lectura este a profesionistului expert şi leal, a funcţionarului imparţial. Adoptând o poziţie echilibrată şi bine intenţionată, criticul abordează cu îndrăzneală, fără inhibiţii, mari prozatori şaizecişti, Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, Nicolae Breban, încercând, avantajat de situaţia lui de tânăr neatins de sistem, liber,
să-i revalorizeze din afară.

Vorbind despre Dumitru Ţepeneag, nu-şi interzice o incursiune în mentalitatea exilului: „Tipul de literatură practicat de multe voci ale diasporei noastre acesta este: romane la persoana I, autobiografii deghizate, parabole cu concluzia dată, pamflete intrate în textura cărţii. E suficient să ne gândim la <<ficţiunile>> dureroase şi îndurerate ale lui Paul Goma, pentru a ne face o idee despre această literatură a convulsiilor, deficitară artistic şi impresionantă ca document uman. La antipodul unei astfel de modalităţi, autorul romanului de faţă (La belle Roumanie, n. n.) prezintă o deplină linişte narativă, conjugată cu o vivacitate stilistică neobişnuită.” (p. 49). Aflat într-o situaţie contrară lui Dumitru Ţepeneag, care, revenit în ţară, face eforturi de reintegrare, Virgil Duda, stabilit în Israel, resimte şocul inadaptării la o limbă şi cultură nouă.

Dintr-un unghi reactualizat este văzut şi romanul lui Costache Olăreanu, Ficţiune şi infanterie, „scăpărător de inteligenţă, subtilitate şi umor” (p. 59), iar, cu privire la volumul de debut al Gabrielei Adameşteanu, Drumul egal al fiecărei zile, se remarcă maturitatea şi adâncimea analizei psihologice, într-o vreme în care era admis un singur fel de moralitae. Romanului lui Ştefan Agopian, Tache de catifea, i se aplică o perspectivă culturală şi alta actualizată: „un serial killer mai înspăimântător decât cel din filmele americane”, secvenţele narative par amestecate după aleatorismul unui pachet de cărţi joc, dar, se constată, autorul trişează pentru că jocurile sunt făcute dinainte.

Evocând romanele de altădată, Daniel Cristea-Enache are nostalgia villoniană a splendorii apuse: „Autorii din toate generaţiile (de la Ştefan Aug. Doinaş la Marin Sorescu, de la Ştefan Bănulescu la Cristian Popescu), frecvent elogiaţi pe timpul vieţii, devin după moartea fizică semnături tot mai şterse, ca şi cum vitalitatea scrisului, a operei, ar fi în directă legătură cu cea biologic㔠(p. 69). Dispariţia lui Mircea Nedelciu din peisajul actual se explică prin prezenţa copleşitoare a ingineriilor textuale care substituie epicul. Cât timp Adriana Bittel stă sub semnul realismului mic rusesc, povestirile sale îşi păstrează prospeţimea.

Apropiindu-se de scriitorii actuali, discursul se destinde, devine mai savuros, mai expresiv. Povestea Marelui Brigand, al lui Petru Cimpoeşu, este un roman ce se cufundă în inextricabilitate, al cărui centru este peste tot, text „spectral, fantasmatic, deplasând, reconstituind şi deşirând iar liniile de forţă ale realului” (p. 80). Ioan Lăcustă (în Luminare. Coborârea în text) are percepţia unui textualism viu, regenerativ, aşa încât literatura şi realitatea se amestecă, lumea redevine sacră, moartea se converteşte în iluminare.

Ocupându-se de autori mai tineri, glasul criticului se mai înmoaie, receptivitatea capătă inflexiuni afective, se alternează tonul familiar, mai dezinvolt, cu cel drastic. Horia Ursu (Asediul Vienei) realizează o parabolă pluridimensională, Mircea Cărtărescu (Orbitor) un „megaroman ratat, apăsător prin cantitate, splendid în prima parte, deficitar şi penibil, nu o dată, în Corpul şi Aripa dreapt㔠(p. 100), Bogdan Suceavă (Venea din timpul diez) o parodie plină de umor şi ironie, la adresa tranziţiei, Dan Stanca (Noaptea lui Iuda) „se mişcă prin teritoriile bizarului, supranaturalului, fantasticului cu lejeritatea cu care oamenii obişnuiţi se plimbă pe trotuarul din faţa blocului” (p. 115), Radu Aldulescu, cel mai puternic romancier apărut la noi după 1989 – încep să se aplice calificative (Amantul Colivăresei, Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare), „dă o senzaţie puternică de viaţă, ilustrând la maximum posibilităţile şi consistenţa iluziei realiste” (p. 128).

În elementul său se simte criticul atunci când tratează scriitori din generaţia sa, Răzvan Rădulescu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Sorin Stoica, Cecilia Ştefănescu, Doina Ruşti, Marin Mălaicu-Hondrari, pe care îi înţelege din interior şi faţă de care nu are menajamente, exprimându-şi obiecţiile fără ocolişuri. Autorul extinde, cu o anume pasiune, universul literaturii la tematicile existenţei.

Al doilea capitol al cărţii, Îngerul jongler (sintagmă preluată de la Emil Brumaru), se ocupă de poezie, cuprinzând, ca şi precedentul, 34 de autori, aparţinând unor generaţii şi unor stiluri diferite. Dacă în cazul prozatorilor selecţia era echilibrată şi judecăţile critice ponderate, de data aceasta, dezamăgirile şi dezacordurile sunt numeroase.

Pentru Ileana Mălăncioiu are toată admiraţia, au scris împreună o carte de convorbiri, îi urmăreşte traseul moral impecabil, presărat cu multe dificultăţi, dar lipsit de compromisuri. Poezia sa aparte, încărcată cu tensiuni vitaliste, rămâne neatinsă de ispitele istoriei. Despre Angela Marinescu, poeta neîmpăcată, care-şi perpetuează tinereţea prin scris: „La antipodul neomodernismului <<şaizecist>>, metafizic şi abstract, şi în opoziţie netă cu <<şaptezecismul>> rafinat, livresc şi calofil, versurile Angelei Marinescu conturează o identitate tare, un eu liric puternic ce-şi impune, asupra lumii, perspectiva. Este ceva masculin şi sadomasochist în aceste pagini scuturate de rumeguş şi reduse la o figuraţie esenţială. Autoarea caută interiorul energetic al cuvintelor, miezul lor viu şi îl face să palpite sub ochii cititorului, eliminând butaforia şi urinând, avangardist, pe poezia oficială.” (p. 201).

Disertaţiile, uneori perifrastice, excursurile biografice, sociale, politice, venind cu elemente clarificatoare, citatele ample, elocvente, tinereţea, câteodată incisivă, discursul fără breşe, ştiinţa construcţiei sunt câteva dintre aspectele care fac identitatea stilistică, metodică a criticului. Nu lipseşte expresia memorabilă, definiţia cuprinzătoarde, ca atunci când îl comentează pe Emil Brumaru: „De la debutul editorial şi până la Submarinul erotic cel mai recent, autorul nu face <<decât>> să se repovestească, ludic şi elegiac, concupiscent şi îngândurat, cu o invenţie limitată la un univers de mici dimensiuni şi de proprie folosinţă.” (p. 204). Sau despre poezia lui Mircea Dinescu: „e mai degrabă o revoluţie decât o reformă: cu un formidabil instinct de mare creator, fără lecturi şi alte complicaţii ale culturii apte să-i susţină (prin precedente) cauza, el face poezie pornind de la sine însuşi, radiind versuri aşa cum candelabrul radiază lumină.” (p. 218).

În continuare, comentând aplicat volumele autorilor, îşi împarte aprecierea şi dezacordul, pe de o parte, faţă de Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Mircea Cărtărescu (din Levant), Mariana Codruţ, Ruxandra Cesereanu şi Andrei Codrescu, Vasile Gârneţ, O. Nimigean, Ioan Es. Pop, Robert Şerban, Constantin Acosmei, Liviu Georgescu, Dan Sociu, Elena Vlădărescu, Ştefan Manasia, Claudiu Komartin, pe de altă parte, faţă de alţii. Faţă de poeţii tineri, criticul îşi permite familiarisme, sfaturi, cordialităţi. În general, comentariul nu coboară foarte adânc în textul liric, rămânând mai mult la nivelul evidenţelor, făcând o critică sănătoasă, inteligentă. Pe autor îl interesează mai mult ideile şi mai puţin meta-fora.

Al treilea capitol este intitulat, cu oarecare emfază, Marca inteligenţei şi se ocupă de critici, istorici literari şi eseişti. Este partea în care Daniel Cristea-Enache se recunoaşte cel mai bine, cu magiştri şi admirabili, cu, într-adevăr, sisteme de gândire şi speculaţii de idei strălucitoare. Şi aici apar nume importante, alături de altele în curs de afirmare. Preocuparea lui Eugen Simion pentru Tânărul Eugen Ionescu pare a conţine în sine o aporie: un raţionalist, autorul, îşi propune să dea soluţie unei personalităţi al cărei statut este chiar incorformismul şi negativismul. Cornel Regman (în Patru decenii de proză literară românească) face speculaţii şi disecţii metacritice, amendând lipsa de probitate axiologică a criticii de prima instanţă şi propunând premise pentru o altă grilă valorică, metodă pe care o aplică subiecţilor săi literari. După ce îi remarcă precocitatea vocaţiei critice şi rapida maturizare, Temele lui Nicolae Manolescu provoacă dezvoltări privind încadrarea şi perspectiva lor, comentarii pe tema teoriei comunicării, a receptării, a intercondiţionărilor. Caleidoscopul tematic al Temelor are rolul nu de a da soluţii, ci de a provoca întrebări, păstrându-şi perenitatea. Obiectivul critic este fixat, pe rând, asupra lui Lucian Raicu, scoţându-se în evidenţă empatia acestuia în efortul de înţelegere cât mai autentică a autorilor trataţi, apoi asupra lui Virgil Nemoianu, realizatorul unui excelent studiu despre pe nedrept uitatul Ştefan Aug. Doinaş, asupra lui Mircea Martin, partizan inflexibil al obiectivităţii în critică, principiu la care subscrie şi Daniel Cristea-Enache, asupra eseurilor sclipitoare ale lui Alexandru Paleologu, asupra unor nume prestigioase în forjarea ideilor, Ion Vlad, Alexandru George, Mircea Anghelescu, Eugen Negrici, Elena Zaharia-Filipaş, Liviu Ciocârlie, Dan Cristea, Mircea Iorgulescu, Ion Simuţ, Dan C. Mihăilescu, Radu G. Ţeposu, Alexandru Cistelecan, Mircea Mihăieş, Ioana Pârvulescu, George Geacăr, Nicoleta Sălcudeanu şi Antonio Patraş.

Deşi comentează aproape o sută de scriitori, din generaţii diferite, cu atitudini estetice şi preocupări tematice diferite, cartea lui Daniel Cristea-Enache se remarcă tocmai prin structura sa unitară, propunând, prin selecţia atentă, dar şi prin poziţia critică fermă, uneori incomodă, o panoramă literară coerentă a ultimei jumătăţi de secol. Autorul, care este un spirit flexibil şi perfecţionist, are un discurs elegant, constant valoric, atractiv, selectează aspectele semnificative şi completează interstiţiile cu informaţii contextuale necesare. Titlul cărţii, Timpuri noi, sugerează disponiblitatea criticului tânăr de a găsi soluţii pentru o altă perspectivă a valorilor.

© 2007 Revista Ramuri