Dacã de la Rampa di Sangallo, care duce spre înãlþimea de pe Gianicolo, o iei în dreapta urcuºului, pe lunga Via dei Fornaci, ajungi sã admiri Colegiul Pio Romeno, sediul Societãþii Academice Române de odinioarã, dinspre latura esticã, unde se aflã stazione San Pietro, gara pentru localitãþile mai apropiate, ºi biserica ruseascã, aflatã în construcþie. E o altã deschidere de peisaj, în partea opusã Urbei, spre grãdinile extrateritoriale Statului Vatican, dar aflate, cred, în aria sa de administrare...De aici, suind pe Via delle Fornaci, ieºi, destul de departe, dincolo de statuia lui Garibaldi, de aleile cu busturile garibaldinilor (luptând cu trupele franceze, care apãrau Vaticanul) de « casa » refãcutã a lui Michelangelo, la San Pancrazio, apoi la « Vascello », sediul statului major al Generalului insurgent, iar la cealaltã extremitate a strãzii eºti aproape de Sant’ Ufizio. Adica de Palatul spre care Benedict al XVI-lea, înainte de a fi fost ales Papã, se grãbea, spre biblioteca sa, dimineaþa, venind dinspre Porta Santa Marta, cum îmi relata eseistul ºi prozatorul Petru Raþiu, fericit locuitor al acestei zone. Paºii, privirile li se întâlneau aproape de Fântâna din spatele Obeliscului din Piaþa San Pietro, la jumãtatea drumului, cum ar veni. Se priveau, o clipã, doi oameni matinali.

În timp ce suim, eu mai lent, el, eseistul, în faþa mea, agil, deºi e mai în vârstã, printre florile albe ale lui februarie primãvãratec deja, aici, descopãr Colegiul Pio Romeno, la stânga mea, dupã un teren de sport, iar la dreapta, vila care-mi plãcea atât de mult, pentru inscripþia cu litere mari, «Rândunicile ne înveselesc tot acoperiºul, copiii casa.... ». Dar acum pot citi, uimit, din acest unghi, restul inscripþiei de sub acoperiº, «Venite, rondini... ». Aºadar, «Veniþi, râdunici ». Cine ar mai avea azi candoarea un pic naivã a acestor comanditari de case printre grãdini ? Casele noastre sunt adesea nesãnãtoase, artificiale locuri de unde natura e izgonitã, o loggie la bloc, o terasã, ce desfãtare a sãracilor care suntem. Când am descoperit vila, de la Capri, nu a lui Tiberiu, împãratul, a imprevizibilului Curzio Malaparte ( jos marea, o alee, care duce spre terasa casei, casã simplã, ai zice, elementarã, de un rafinament latin greu de priceput pentru ariviºti, cu ferestre imense de unde vezi spectacolul cerului, al apei, al norilor, al nisipului, elementele primordiale) am gãsit de fapt casa arhetipalã a civilizaþiei mediteraneene.

De pe terasa colegiului, larg cât sã întoarcã douã maºini, privirea se duce spre cupola magnificã de la San Pietro, luminat discret, sau, în partea opusã, spre cupolele, ce par aºa de familiare, ale Urbei. Departe, baptisteriul de la Santa Maria Maggiore, de lângã Gara Termini, aproape de « Centrul Ezio Aletti » al artiºtilor lui Marko, ale cãror mozaicuri împodobesc o capelã vaticanã «Redemptoris Mater», capelã numitã, de o revistã francezã, «Noua Sixtinã». E poate prea mult, dar spune ceva.

Dar alte cupole de biserici le recunoºti uºor, mai apropiate, solida San Giovanni dei Fiorentini, imediat de cealaltã parte a Tibrului, apoi Chiesa Nuova, Sant’ Andrea della Valle, sau departe, Palatul Quirinale, fastul dinãuntru cine l-a vãzut o datã nu-l poate uita.

E luminã pe Campidoglio, distingi Aracoeli, Altarul Patriei... s-o fi plimbat pe terasa aceasta Monseniorul Octavian Bârlea, preºedintele Societãþii Academice Române cu Mircea Popescu, secretarul ei, punând la cale revista sau pregãtind lista de invitaþi ai Congresului Academiei ? Poate. Cine ar putea sã-mi spunã nu e prea vorbãreþ, nu-l pot face sã-ºi aducã aminte de ei, sau de mine mãcar, cel din 1976. Timpul ºterge tot. Sau doar neesenþialul, cu o fermitate supraumanã...

Dar amintirea celor duºi e vie pe coridoarele care duc spre biserica din acest Colegiu românesc, înglobatã în clãdirea amplã de pe Gianicolo, o vezi, la doi paºi înainte de Far, venind dinspre Rampa lui Sangallo...

Versurile melancolice ale lui Hadrian
le-am citit cândva la Castelul Sant ‘Angelo, suind o altã rampã, elicoidalã, din interiorul fortãreþei, care purta anterior numele acestui împãrat artist, « animula blandula, vagula... ». A supravieþuit omului un fragment dintr-un gând al lui, villa sa, Hadriana, gustul lui clasic-grecizant, de acolo (villa este uºor de gãsit, pentru oricine vrea, e pe ºoseaua Tiburtinei, cum mergi spre Tivoli), poate cartea Margaretei Yorcenar. Iar insula Capri, Tiberiu, Caligula, povestea poetului Cornelius Gallus, primii creºtini, lumea Romei antice învie în paginile lui Roberto Pazzi, tradus admirabil de italienistul Mihai Banciu. Restul e uitare, rãzboaiele, victoriile, luptele. Adicã eliberare de timp, din timp.

Sau miraculoasa victorie asupra timpului, prin scris, prin darul Cerului : Profesoara Rosa del Conte, faimoasa autoare a volumului « Despre Eminescu sau despre Absolut », carte tradusã de regretatul Marian Papahagi, va împlini, pe 12 aprilie, 100 de ani. L-a propus pe Blaga, ea cu Angelo Monteverdi, doi profesori universitari, cum cere regula, pentru premiul Nobel. Nu a fost norocul lui, al celui din Lancrãm, a fost al altcuiva.Timpul, gloria, moartea.Viaþa iar, Învierea. La fostul sediu al Societãþii Academice Române aud, deºi nu sunt acolo, corul teologilor tineri cum urcã în tãrii bucuria morþii învinse.