Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Centenar Eugene Ionesco

        de Ioana Dinulescu

Journal en miettes

 

Imagini din copilărie

Ne vom îndrepta atenţia în cele ce urmează asupra conţinutului ideatic al Jurnalului în fărâme , apărut la Editura Gallimard în anul 1981, iar în limba română la Editura Humanitas, în 2002, în traducerea Irinei Bădescu. Titlul original este Journal en miettes. Jurnalul în fărâme debutează cu evocarea plecării viitorului scriitor în compania mamei, din România la Paris, la finele primului Război mondial. Răstimpul petrecut în sătucul La Chapelle- Anthenaise, în moara devenită locuinţă, în compania verişorilor săi francezi şi a celor doi îngrijitori, moş Baptiste şi tuşa Jeanette, capătă dimensiuni fabuloase, o adevărată vârstă de aur, pe care scriitorul o re-memorează cu infinită nostalgie la anii maturităţii: Copiii se plictisesc. La Paris mă plictiseam. La Moară nu mă plictisesc niciodată, nici chiar când plouă. Poate, totuşi, când plouă, da, dacă n-am nimic de citit. Cu infinită tandreţe este evocată şi figura lui moş Guene, învăţătorul, un fel de bunic grijuliu al tuturor copiilor din sătuc. Nu este uitată nici crema de ciocolată pe care bucătarul trupelor americane care staţionează temporar la Chapelle-Anthenaise i-o turna cu polonicul într-o cratiţă; plecarea soldaţilor americani este resimţită cu mare tristeţe de copilul Eugčn Ionescu.

Perioada de trecere de la copilărie la pubertate este marcată de descoperirea sentimentului scurgerii ireparabile a timpului, care nu este de la început asociat ideii morţii, deşi gândul că cei apropiaţi vor înceta să trăiască într-o bună zi îl înfioară încă de la vârsta de şapte-opt ani: Pe la şapte-opt ani îmi spuneam că mama are să moară într-o zi şi eram înspăimântat la gândul ăsta. Ştiam că are să moară înaintea mea. Se insinuează perfid în conştiinţa copilului dimensiunea tragică a scurgerii temporale. Începe să simtă nevoia unei bucurii, a unor evenimente fericite care să-i spulbere din suflet neliniştea existenţială: Aşteptarea m-a făcut să simt timpul: nu mai puteam să fiu fericit fără speranţa a ceva, a unei bucurii, a vacanţei, a Crăciunului, a Joii, a unei călătorii la nişte prieteni ai mamei, duminica, la periferia Parisului.

În comparaţie, în anii cei mai fragezi ai copilăriei când locuiam la Moară, totul era numai bucurie, totul numai prezenţă. Anotimpurile păreau a se desfăşura în spaţiu. Lumea era un decor, cu culorile ei când întunecate, când luminoase , cu florile şi cu iarba care apăreau , dispăreau, venind spre noi, îndepărtându-se de noi, desfăşurându-se sub ochii noştri, în vreme ce noi înşine stam locului şi priveam cum trece timpul, rămânând însă în afara lui.

Anii adolescenţei sunt cei care-i aduc viitorului scriitor conştiinţa tragică a scurgerii temporale, neliniştea existenţială îşi înfige ghearele de oţel în sensibilitatea acestuia, fiecare zi fiind o luptă cu spaima în încercarea disperată de regăsi prezentul, de a-l amenaja şi de a-l lărgi. Călătoriile sunt şi ele o disperată căutare a unui spaţiu asupra căruia timpul să nu aibă nicio putere: Călătoresc pentru a afla undeva o lume intactă asupra căreia timpul să nu aibă putere...două zile petrecute în altă ţară fac cât treizeci trăite în locurile obişnuite, scurtate de uzură, deteriorate de obişnuiţă. .....O lume nouă, o lume pururi nouă, o lume de-a pururi şi pururi tânără, asta înseamnă paradisul- mărturiseşte dramaturgul Eugčne Ionesco într-unele din cele mai vibrante, mai emoţionante pagini ale Jurnalului în fărâme, volum memorialistic.

Despre teatru şi dramaturgi ideologizanţi

Prima parte, intitulată Imagini din copilărie făcute ţăndări
a Jurnalului în fărâme, este continuată cu subtile consideraţiuni asupra teatrului. Germanul Berthold Brecht este dramaturgul cu a cărui viziune polemizează Eugčne Ionesco. Reprezentant al teatrului cu tendinţă , al teatrului ideologizant, Berthold Brecht repudiază participarea magică, afectivă a spectatorului cu ceea ce se petrece pe scândura scenei. În fapt, conchide Eugčne Ionesco : Toţi autorii angajaţi vor să te violeze, adică să te convingă, să te înregimenteze. Astfel, spectatorului i se interzice inter-acţiunea, receptarea simpatetică, pe care mizau chiar autorii antici, i se impune pasivitatea , îngurgitarea unei hrane deja mestecate. Prin polemizarea cu dramaturgul german de orientare comunistă, Eugčne Ionesco se autodefineşte ca adept al libertăţii, al firescului în dialogul cu publicul spectator. El însuşi se imaginează în postura de consumator al fenomenului teatral, de co-autor al spectacolului de teatru, în buna viziune a anticilor, dar şi a empatiei teoretizate de analiştii germani ai fenomenului receptării artistice, în diversele ei forme şi niveluri de expresie. Adept al reprezentării universalităţii sentimentelor umane, Eugčne Ionesco respinge formulele sociologizant-politizante ale teatrului cu tendinţă. Dramaturgul de geniu mărturiseşte: Dezbrac omul de imunitatea sa de clasă, de rasă, de condiţia sa burgheză sau care o mai fi; dacă îndărătul a toate astea , vorbesc despre ceea ce în adânc de mine este, eu, în spaima mea, în dorinţele , întru angoasa mea, întru bucuria mea de a fi; sau când las frâu liber imaginaţiei dezlănţuite, construcţiei imaginative, eu nu sunt numai eu, nu sunt un partizan, nu mai sunt alături de cutare împotriva lui cutare, nu mai sunt împotriva ăstuia , nu mai sunt eu de unul singur, ci eu sunt toţi ceilalţi întru omenescul din ei (....), ci sunt cu adevărat omul despuiat de tot ce este în el mentalitate partizană, sciziune, dezumanizare, ins alienat de opţiune sau de un partid şi nu-i mai urăsc pe ceilalţi. Aici e locul indentificării profunde, ăsta e modul de a ajunge la el - concluzionează Eugčne Ionesco .Aşadar, aceasta este cheia în care trebuie citite şi regizate piesele sale de teatru. Vom enumera câteva dintre ele aici şi acum: în limba română-Englezeşte fără profesor, în limba franceză: La Cantatrice chauve, La Lecon, Les salutations, Jacques ou la soumission, L Avenir este dans les oeufs, Les Chaises, Le maitre, Tueurs sans gages. Aceasta din urmă pusă în scenă cu peste un deceniu în urmă la Teatrul Naţional din Craiova, în regia lui Theodor-Cristian Popescu, scenografia fiind asigurată de marele artist al domeniului, Viorel Penişoară-Stegaru. Montarea craioveană avea loc la o distanţă de trei decenii faţă de spectacolul conceput de regizorul Lucian Giurchescu pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti, avându-i ca interpreţi pe actorii Radu Beligan, Ion Lucian, Mircea Şeptilici şi Sanda Toma.

Revenind la foarte frumosul spectacol craiovean, pe care
l-am vizionat şi noi la premieră, el îi avea ca protagonişti pe actorii Valentin Mihali, Remus Mărgineanu, Tamara Popescu şi Theodor Marinescu. Din păcate, din raţiuni obscure, spectacolul a avut foarte puţine reprezentaţii, Teatrul Naţional Marin Sorescu întorcându-şi din nou faţa către dramaturgia ionesciană în acest an în care omagiem centenarul naşterii marelui dramaturg, prin montarea piesei Scaunele, în regia lui Kincses Elemer şi interpretarea lui Ilie Gheorghe şi a Tamarei Popescu.

( Va urma)

© 2007 Revista Ramuri