Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cu dragoste şi credinţă

        de Constantin Pădureanu

După ce ajunseră în frumosul oraş Haiffa, un modern centru industrial şi cel mai mare port al Israelului, pelerinii olteni îşi continuară drumul în serpentine spre Muntele Carmel („Livada lui Dumnezeu” - îşi merită cu prisosinţă această denumire). Arabul Amin opri autocarul în vârful muntelui şi coborâră aproape de Stela Maris („Steaua Mării”), mânăstirea carmeliţilor (călugări închişi), construită, în 1828, de Biserica Catolică din Franţa. Călugării carmeliţi trăiesc toată viaţa lor câte unul în chilia sa, izolaţi de lume, se roagă, citesc sfintele cărţi, se odihnesc şi li se dă mâncare pe o ferăstruică. Aici înălţase Ahab pe idolul Baal, ca să i se închine poporul şi Ilie Testiveanul a doborât idolul la pământ şi a pregătit Muntele Carmel pentru marea jertfă pe care avea să o aducă după trei ani şi jumătate de secetă.

Ioana Măgură se bucură că se găsea pe Muntele Carmel şi vizita Mânăstirea Stela Maris. În faţa acesteia, pe platou se afla şi statuia impunătoare a Sfântului Ilie Testiveanul. Ea intră şi în peştera Sfântului Ilie, situată, undeva, în dreapta, pe o pantă a muntelui, unde acesta se nevoise şi se rugase când urca pe Carmel. Tradiţia noastră creştină a găsit în Sfântul Ilie prototipul monahului; de aici, preferinţa călugărilor (mai ales cei răsăriteni) de a locui în peşteri (precum la noi, Daniil Sihastrul).

Tot la Haiffa, ei se opriră şi admirară grădinile persane şi, mai jos, în centrul acestora, Templul cultului Bahai.

— N-am privit o aşa minunăţie de când mă ştiu, exclamă şi zâmbi Ioana Măgură şi cred că sunt unice în lume prin grandoarea aranjamentelor florale şi dispunerea copacilor, vezi aici: chiparoşi, palmieri, pini şi arbuşti ornamentali, îi arătă ea lui Daniel, de o rară frumuseţe.

— Da, sunt extraordinare, completă Daniel Arvatu. Dar ştii cât a costat ceea ce vedem noi acum ?

— Nu ! Cât ?

— Costul acestora a fost foarte mare: peste 200 milioane de dolari şi poate grădinile de la Versailles, pe care încă nu le-am văzut, pot rivaliza cu cele persane. Grădinarii, inginerii şi arhitecţii, dintre cei mai buni, au dat măsura întregului lor talent şi profesionalism şi au creat ceva superb, unic şi inconfundabil. Pe când, oare, vom avea şi noi aşa ceva în ţară ? !

— Greu de spus, Daniel ! Sau poate că niciodată !

— Da, dar cred că, încă, suntem prea săraci, la noi altele sunt priorităţile şi aşteptăm vremuri mai bune. Doamne ajută ca ele să vină cât mai repede…

Părintele David Pristavu le spuse, printre altele:

— Ierusalimul gândeşte, Tel Aviv-ul petrece şi Haiffa munceşte. Este al treilea oraş ca mărime din Israel, cel mai mare port la Marea Mediterană şi un centru industrial impunător. Oraşul Haiffa reprezintă, după Ierusalim, destinaţia preferată de pelerinii şi iubitorii naturii exotice, oferind tuturor şansa unei vizite fascinante.

— Şi mai este ceva, prea cucernice David, Israelul este o ţară binecuvântată de Dumnezeu, adăugă P.S. Nichita, chiar dacă a trecut prin mari încercări, a renăscut de fiecare dată. Şi, desigur, sunt mai multe de spus…poate că le discutăm într-o bună zi…

— Aşa este, Prea Sfinţite, şi mă rog Prea Bunului Dumnezeu să ne lumineze mintea şi să le putem discuta. Prea Sfinţiei Voastre îi este cunoscut Jurnalul Doctorului Sotirios Crotos şi le voi vorbi credincioşilor noştri despre el.

Pelerinii olteni, aflaţi în preajma lor, deveniră atenţi şi îi strigară şi pe ceilalţi, care se găseau mai departe de ei. Părintele David Pristavu aşteptă să se strângă toţi şi începu:

— Acest jurnal cu titlul lui adevărat „Întâmplări din viaţa doctorului Sotirios Crotos, ucenicul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Viu şi Adevărat” a fost găsit, sub formă de papirus, într-o grotă din Munţii Libanului, de către un botanist, care plecase să caute plante medicinale. El s-a căţărat pe o stâncă, să ajungă la o plantă, care îl interesa, şi neprevăzutul s-a întâmplat. Stânca s-a sfărâmat şi omul a căzut în grotă, viu şi nevătămat. Acolo, întins pe pământ, se afla un schelet uman, care avea lipsă mâna dreaptă. Uitându-se mai atent, a remarcat craniul, care era ceva mai ridicat decât restul scheletului. A dat la o parte totul şi a scos o lădiţă îmbrăcată în piele neagră, deosebit de fină.

— Ce era în lădiţa aceea, părinte ? întrebă chirurgul Teşu Bercovici. Să nu spuneţi că era o trusă medicală ?

— Ba da, răspunse ghidul grupului. Când a deschis-o şi-a dat seama, din conţinutul ei, că are în faţă o trusă medicală…

— Dar tu de unde ai ştiut, dragă ? Uite ce surprize îmi faci ? Şi mai eşti şi secretos ! sări cu gura doamna Bercovici.

Chirurgul se uită la soţia sa, ridică din umeri şi zâmbi.

— Vedeţi, doamna doctor, şi nu v-a povestit până acum…aveţi grijă, glumi părintele David Pristavu. Era o trusă medicală, reluă el, cum aveau medicii în antichitate. Totul se găsea într-o perfectă stare. În lădiţă erau mai multe punguţe de pânză albă şi sub ele a dat peste un rulou de papirus, foarte fin, înfăşurat în piele neagră. Bine conservat, avea pe copertă un cerc alb şi o cruce albă în centru. N-a avut timp
să-l desfacă şi l-a aruncat în sacul pe care îl purta în spate, peste plantele pe care le strânsese. Botanistul a vrut să ia şi lădiţa, dar, fiind prea încărcat, a renunţat, în speranţa că va reveni, a doua zi, s-o ridice. A făcut, însă, o groapă mai mare şi mai adâncă în grotă, a pus lădiţa în ea şi, deasupra ei, craniul şi scheletul, aşa cum le găsise. Le-a acoperit cu sfărâmăturile de stâncă şi, pentru că venise seara şi începuse să se întunece, a luat bine seama la grotă şi împrejurimile ei, apoi a plecat. A doua zi şi, după aceea, timp de o lună, a căutat grota şi n-a mai găsit-o, aşa că s-a ales numai cu papirusul. Întorcându-se în ţară şi cunoscând limba greacă, l-a tradus în limba latină şi l-a stilizat cu un specialist, care i-a spus că trebuie tipărit, deoarece conţinutul aparţine întregii lumii. Botanistul a fost de acord şi a pus condiţia ca numele lui să nu fie divulgat. Conţinutul cărţii a rămas intact, dar s-au făcut schimbări stilistice, ca să fie mai uşor de citit şi de înţeles.

— Foarte interesant, prea cucernice, interveni preotul Daniel Arvatu. Ca, de altfel, în toate marile descoperiri. Făcu o pauză, apoi reluă. Păcat că s-au pierdut într-un mod misterios lădiţa, craniul şi scheletul şi nu au mai fost găsite, pentru că ar fi constituit şi ele mărturii ştiinţifice şi ar fi contribuit la dezvoltarea creştinismului.

Autocarul îi lăsă pe creştinii români sus, pe un platou, într-o parcare improvizată, în Munţii Iudeii. Era o zi călduroasă şi totul în jur, încărcat de piatră şi lipsit de vegetaţie, doar ici-colo câte un smoc de iarbă. De acolo, porniră pe jos, circa 2 km până la Mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat), aflată la circa 10 km de Ierihon, cea mai veche cetate din lume (12.000 ani). În urmă cu peste 70-100 de ani se nevoiau, în aceste locuri, câteva sute de călugări. Pe versantul opus, înainte de a trece pârâul Cherit, se opriră şi făcură o fotografie, pentru aduceri aminte că au călătorit în ŢARA SFÂNTĂ. Mânăstirea, adânc săpată în munte, se văzu de departe şi puse pe gânduri pelerinii cu privire la reuşita construcţiei aici în condiţii vitrege, dar numai puterea lui Dumnezeu îi ajutase. Înălţată de un mare sihastru, Sfântul Cuvios Gheorghe, mânăstirea, cu viaţă de obşte, care-i păstrează moaştele, a cunoscut o perioadă de înflorire şi a jucat un rol important în viaţa duhovnicească în pustiul Hozeva.

Ei intrară în biserica principală cu hramul Sfântul Gheorghe Hozevitul, aprinseră lumânări, se închinară şi sărutară sfintele icoane. Pe urmă, ghidul grupului, părintele David Pristavu, îi duse în paraclisul Sfântului Gheorghe Hozevitul, la moaştele acestuia, situate în mormântul din stânga naosului. Ioana şi Daniel îngenuncheară, spuseră Tatăl Nostru şi sărutară piatra. După aceea, se închinară în Sfântul Altar la moaştele Sfântului Iacob Românul, aflate într-un sicriu de cristal şi chiparos. „Mare bucurie ne-a picurat Dumnezeu în suflet, îi şopti Daniel Ioanei, să găsim un român în ŢARA SFÂNTĂ - Sfântul Cuvios Ioan de la Neamţ-Hozevitul.” De aici, trecură în paraclisul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, unde acesta a pustnicit timp de trei ani. Urmară peştera pustnicului Gabriel Arhimandritul, peştera de deasupra paraclisului Sfântului Ilie şi, apoi, osuarul mânăstirii, în care se găseau craniile cuvioşilor părinţi ucişi, în anul 614, de perşi.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, cunoscută şi cinstită de evlavia poporului, l-a canonizat ca sfânt la 20 iunie 1992, sub numele de „Sfântul Cuvios Ioan de la Neamţ-Hozevitul”, hotărând pentru prăznuire ziua de 5 august, data mutării lui la cele veşnice.

— Cuviosului Ioan, Părintelui nostru cel mult cinstit, cântare de laudă să-i aducem, că prin multă nevoinţă de cămara cerească s-a învrednicit, iar prin pilda vieţii sale pe toţi ne învaţă să urmăm, cu dragoste şi credinţă, Mântuitorului Hristos. Pentru aceasta îi cântăm: Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule ! - rosti P. S. Nichita.

( Fragment din romanul Ierusalimul împăcării, în curs de apariţie la Editura «Scrisul Românesc» )

© 2007 Revista Ramuri