Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Călător în erosferă

        de Constantin M. Popa

Motto:

„Eros est présent sur la route de Compostelle”

(Luc Bureau)

Pe Erika am cunoscut-o la jumătatea lui august, într-una din acele zile care nu promite nimic bun. De teama căldurii şi a smogului, am intrat in singurul bar din centru care, la acea oră, avea terasa larg deschisă. Întotdeauna
m-au inhibat porţile grele, uşile închise, jaluzelele trase.

Pe firmă citisem La Queue de cheval şi prin minte îmi treceau tot felul de imagini disforice. Ştiam că prin alte părţi este preferată extremitatea cealaltă a patrupedului şi aş fi cerut o bere „la botul calului”, dar, constrâns de ambianţă, m-am mulţumit cu un espresso.

În timp ce încercam reabilitarea sugestiilor dizgraţioase, spunându-mi că, în definitiv, din părul cabalin se fabrică arcuşele viorilor şi poate chiar peruci, bulevardul René-Lévesque se transforma brusc într-un fel de sambadrom suprarealist. Amestec de carnaval brazilian, veneţian, de fiesta spaniola, paradă americană şi demonstraţie sindicală, pe larga arteră se rostogolesc, în vacarm de tobe şi alămuri, costume şi măşti extravagante, chipuri fardate strident, corpuri aproape goale strălucind în soarele nemilos, zeci de steaguri în culorile curcubeului, o masă frenetică, stapânită de un duh neînfrânat al sărbătorii. Nu reţinusem din calendar vreo dată festivă şi, probabil, faţa mea exprima chintesenţa nedumeririi.

„Este defilarea Fierté gaie din Montréal”, îmi surâse, într-un fel cu totul special, tânăra ce se apropiase, fără s-o observ, desprinsa parcă din Dipticul Wilton. Blondă, firavă, îngeresa cu priviri inocent-parşive, lăsând, spre deosebire de surorile ei rămase în panoul celebrei picturi, să i se admire arcuirea fermă a sânilor şi linia graţioasă a coapselor. Se vede că nu-mi pot stăpâni bine reacţiile, ori ea are darul de a descoperi în adâncul ochilor sclipirea dorinţei. Din melancolica incertitudine în care mă aflu, mă trezeşte mâna ei, întinsă cu francheţe: „Erika, studenta la UQAM”. Şi continuă: „Nu sunt homofobă dar, dacă vrei să cunoşti adevărata artă, urmează-mă!”.

Am părăsit împreună barul şi, aproape în transă, mă las condus către un rendez-vous nesperat, imprevizibil, straniu, ispititor. Urma de luciditate mă avertizează că aventura poate fi periculoasă. „Nu-i aşa că, privită dinspre nord, Universitatea Montréal pare un uriaş falus?”, mă surprinde Erika, atingând zone delicate cu un ton voios şi ricanant la tăcerea mea prelungită. Ce puteam să-i răspund? Analogia se impunea de la sine şi o discuţie, ridicolă în astfel de situaţii, ar fi risipit mirajul apariţiei scutite de convenţii a ghidului meu. Eram implicat într-o neliniştitoare ceremonie indiferentă, ascultând cum Erika repeta în gol numele străzilor pe care le lăsam în urmă.

Într-un târziu, fără urmă de reticenţă, am pătruns în ceea ce ea numise „Templul lui Eros”, amestec neverosimil de muzeu şi studio artistic. Aglomerarea de spectre rânjinde în extaz, atârnând pe ziduri, precipitarea spre orgasmul final al Bolero-ului ravelian ce marca ritmic mişcarea vizitatorilor sau a amfitrionilor, încă nu-mi dădeam seama, mulţimea şevaletelor şi a modelelor vivante, rumoarea de sub arcadele ingenios puse în evidenţă de culori infinit senzuale, mă cuprinseră într-un straniu vertij. Eram captivul dansului burlesc, neoprite spiralări mă solicitau, aproape uitasem de Erika, dar vocea ei se insinua, egală, fierbinte, învăluitoare: „Ar fi trebuit să purtăm veşminte uşoare, de noapte, chiar pijamale, pentru că balul din jur e inspirit de sugestia unui Sweet Dream magnific”. „Trăiesc revelaţia acestui suav şi arzător flirt, dar şi spaima dată de proximitatea flagelării”, îi spun în şoaptă. „Mai bine apucă o pensulă şi desenează pe trupul Dianei Polizeno fanteziile tale goyeşti”. Vasăzică, superbul nud din sala centrala are un nume şi este cât se poate de viu. I-am atins popoul rozbombănitor ori alb, ca într-un roman de Filip Florian, şi spaţiul s-a fracturat impetuos, devenind o imensă floare invoaltă.

Pe Erika am regăsit-o răsfoind un tom impozant, The World’s Greatest Erotic Art of Today. „Literatura face concurenţă filmului”. Remarca a rămas suspendată în aer. Mă uitam spre grupul celor trei adolescenţi, în genunchi, prosternându-se în faţa unui papagal flaubertian ce rostea mecanic un cuvânt scabros. Ghicindu-mi repulsia, fata conchise academic, aşa cum învăţase la UQAM: „Ne confruntăm mereu cu tabuuri care subzistă în societatea noastră zisă eliberată”.

Nu ştiam ce va urma. În aşteptare m-am amuzat cu un studiu antropologic: toţi au picioare strâmbe, gesturi de roboţi în mână cu paharul de carton, femei cu decolteuri exotice. Plictisul îmi dădea târcoale…

Când am ieşit în stradă, ploaia sâcâitoare anunţă ratarea într-un hotel de patru stele (cu mic dejun inclus). „Vrei să bei un pahar de vin?”, izbucni, ca într-o metalepsă, glasul de lângă mine. „Sexul este un text erotizat”, teoretiză, oarecum ezitant, Erika. În apartamentul pe care îl ocupa, sub frăgezimea umbrelelor japoneze lumina pulsa mătăsos şi ironic. Totul părea anacronic, senzaţia de déjŕ vu nu ne părăsea, în ciuda încercărilor de a fi relaxaţi. Eu ocupam strategic marginea unui fotoliu planturos, iar Erika se învârtea prin încăpere, preocupată să transceandă cochetăria reflexelor livreşti.

Abia după ce şi-a scos chiloţii a încetat, dintr-odată, să se mai simtă stânjenită.

© 2007 Revista Ramuri