| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Versuride Constantin Ion MarinescuCercul tăcerii Nimeni nu ştie, oh, cât îl doare Pe un arbore când îl taie securea... Se lasă doar o linişte mare, Ca un cerc, în toată pădurea. Popoare de cântec, frunzele sale Se-nalţă în cerul căderii... El este acum, la capăt de cale, Poartă deschisă tăcerii.
Vest, est Universul acesta este Cel mai mare hazard Peste creste agreste Toate se fac lacrimi şi ard. Mama...singurul punct cardinal De când Cineva a dus-o în amurg Marea în sine se-ntoarce, val după val Şi munţii sunt fluvii în ceruri. Şi curg...
Stea fără cer Eu, pe un ţărm, dincolo mama mea peste o apă câlţoasă... este singura stea atât de sfioasă eu - cerul său, ea - mereu luminoasă Nu mai e o lume ci două... De unde ne-a venit atâta rău, nouă? Îl rog pe Atotputernic să mi-o întoarcă sau să mă lase pe mine să trec Styxul cu aceeaşi barcă. Ascultă-mă, Doamne! Ajută-mă, Tată! Şi n-am să te mai rog nimic. Niciodată!
Mama, luminând, dintre lacrimi Sunt de veghe lângă cenuşa ta încă respir, tot mai încet, aici. Umbra mea trece prin iarbă mai rar şi se face pământ încă respir şi te caut în fiecare secundă şi în orice cuvânt. Nu mai este fereastră, nici uşă... încă respir... calea şi inima mea sunt cenuşă. În nopţi de tăceri, uneori stelele noastre adie şi sună descântate de albii cocori. Atunci ştiu că le vedem împreună...
Neadormire Mama era o femeie deşteaptă dar nu a ştiut într-o viaţă ca o rugăciune să numere decât zilele şi să adune lumina o punea pe masă o torcea, o ţesea, o croia să mă îmbrace ca într-un Paşte continuu...
Columnele singurătăţii A venit o zi când nu ştiu de unde şi nu ştiu cum mi-a apărut primul cuvânt au urmat alte zile, numai zile ca nişte mărgele de cristal tot mai mari (fără să văd că erau înşirate pe un fir negru de noapte) cuvintele aveau înfăţişări parfumuri culori erau fire de iarbă care veneau şi plecau prin anotimpuri erau insecte arbori păsări vrăjite jucându-se de-a v-aţi ascunselea având în sine un înţeles pe care toţi copiii îl uită în joacă (eu, unul, ştiu sigur că mi-a rămas într-un măr înflorit retras în rouă) erau fructe amărui, acrişoare uneori dulci primăveri amestecate în zăpezi mirări ca un curcubeu şi întrebări ca toate dimineţile, amiezele şi înserările verii pe toate mama le punea în cuvinte ca într-un fagure În ziua a şaptea nu ştiu de unde şi nu ştiu cum prima tăcere mi-a apărut... |