Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Shakespeare şi compania

        de Nicolae Prelipceanu

Am visat toată copilăria şi toată tinereţea mea să ajung o dată, măcar o dată, la Paris. Nu mai credeam că visul o să mi se împlinească şi iată că totuşi… De câţiva ani buni (cu adevărat, cel puţin din punctul ăsta de vedere), datorită unor prieteni cărora le sunt recunoscător, pot veni aici în fiecare vară, să mă bucur de augustul lor şi de primele zile de septembrie.

Întâi, am crezut că trebuie să faci ceva special, anume pentru că eşti la Paris, să vezi aia şi aia, să baţi muzeele de dimineaţa până seara şi aşa am şi făcut primele dăti când am scăpat aici. Pe urmă, în anii din urmă vreau să zic, lucrurile s-au mai schimbat, nu mai sunt atât de agitat. Închid ochii şi-i deschid la Paris şi asta e destul. E destul ca să nu mai fiu în România şi în Bucureştiul meu la care am visat când eram la Cluj, aproape cum pe urmă la Paris. În Bucureşti nu te poţi plimba, întâi pentru că e urât, doi pentru că trotuarele sunt ocupate de automobilele parcate cu botul în perete şi trebuie să dai pe carosabil ca să treci mai departe şi trei, pentru că toţi aceia cu care te întâlneşti sau , hai să nu exagerez, prea mulţi dintre cei cu care te întâlneşti pe străzi sunt nişte veritabile pericole sociale. Şi pentru că automobilele cu zgomotul care lor le ţine loc de muzică dată la maximum sunt prea numeroase şi-ţi perforează timpanele.

La Paris , se spunea într-un fel de banc al copilăriei mele, până şi birjarii vorbesc franţuzeşte, semn că e o ţară cultă ! Ei bine, acum nu mai e chiar aşa, nu mai e, dar asta nu înseamnă că dacă ieşi din casă nu dai de Fontaine St Michel sau de Trocadero, sau de Butte Chaumont sau de Butte Montmartre, iar dacă te duci mai departe, de Bois de Boulogne, de Jardin des Plantes sau de Parc Montsouris. Un colţ extraordinar al Parisului, nemenţionat, după ştirea mea, de nimeni , este cel de pe rue de la Bűcherie, la nr. 37, în spatele unei mici grădini care apără acest loc de vuietul maşinilor de pe Quai de Montebello, lângă Notre Dame. Aici, acum vreo 50 şi ceva de ani, un american, care-şi încercase puterile în roman şi eşuase, George Whitman, a deschis o librărie anglo-saxonă, « Shakespeare et Company ». N-ar fi mare lucru, pe St Germain există chiar una poloneză. Numai că aceasta ocupă parterul unui imobil străvechi, de prin secolul 15 sau 16, în care au fost, pe rând, mânăstire, vinărie şi acum, iată, librărie. Iar la etaj, în micile camere ale acestui imobil pentru noi medieval, pentru ei mai degrabă post-medieval, bătrânul acum, dar tot George, cum îi spun toţi tinerii care se aferează prin librărie şi prin spaţiul familiar, plin de lume, din faţa ei, a adunat cărţi vechi şi noi, care pot fi doar consultate la faţa locului, nu sunt de vânzare. Am văzut aici, la etajul întâi, tineri care citeau pentru exemene sau poate teze de doctorat, în cămăruţa cu un pat, pe care se întindea, acum câţiva ani, o pisică neagră, care a dispărut chiar într-o zi când eram pe acolo, doi sau trei ani mai târziu. Acum, locul ei, dar nu în camera de la etaj, ci în familia aceasta vastă, plină de tineri, a fost luat de o căţeluşă ultravioaie, tot neagră şi ea.

Dar ceea ce e, mai ales, plăcut la acest colţ de vechi Paris, i-aş fi spus o oază dacă Parisul ar fi fost un pustiu şi nu e, cred, nici măcar pentru cei care nu înţeleg o iotă de franceză, este mica piaţetă, că altfel nu pot să-i spun, din faţa vitrinelor librăriei, unde lumea trece, stă pe băncile din jurul celor doi arbori cu aspect de cireşi (nu i-am văzut niciodată în anotimpul când îşi dau pe faţă sexul), unde unii iau apă de băut de la curgătoarea veche, de fontă vopsită verde, unde pe bănci stau alţii şi citesc din cărţile vechi de vânzare, căci librăria e şi anticariat, chiar cuvântul englez permite şi acest înţeles, bookstore, adică magazin de cărţi. Pe o tablă înaltă, alături de vitrine, bătrânul Whitman, care trebuie să aibă acum aproape 90 de ani, dacă nu s-o fi şi săvârşit din viaţă, anul trecut l-am mai văzut, anul acesta nu, îşi scrie ziarul de perete, cum l-a şi intitulat în engleză. Anul acesta spune că Dostoievski a scris despre el, mult înainte de naşterea sa, a lui George Whitman vreau să spun, « Idiotul », spune că librăria e ca un roman (şi aici vorbeşte romancierul eşuat), în care camerele sunt capitolele lui. Şi în final anunţă, ca şi-n textul de anii trecuţi, dacă n-o fi fost, cumva, tot ăsta şi memoria mea mă înşeală, că el a făcut asta 50 de ani şi de acum (de atunci) e rândul fiicei sale.

Dar librăria aceasta nu e prima de acest gen şi nici chiar prima cu acest nume. O vreme am crezut că ea i-a luat locul primei librării « Shakespeare et Company”, până când am găsit cartea Sylviei Beach despre cea dintâi. Ei bine, cea dintâi librărie cu acest nume a fost fondată, ca librărie şi bibliotecă anglo-saxonă, de Sylvia Beach, o americancă în jurul căreia s-au strâns, şi cu ajutorul prietenei sale franţuzoaice Adrienne Monnier, o seamă de scriitori celebri sau viitori celebri, americani , englezi şi chiar francezi. Librăria aceea a fost tot în Cartierul Latin, spre strada atât de frumos numită Monsieur le Prince, Domnul Prinţ, pe rue Dupuytren. Am fost într-o seară să văd locul şi l-am găsit, acum acolo e un mic magazin de arome sau aşa ceva.. Dar Sylvia Beach îsi leagă numele de literatură şi mai strâns prin faptul că, sub egida acestei librării, a publicat prima ediţie a operei lui Joyce, « Ulysses ». Pe la prima librărie « Shakespeare et Company » s-au perindat Valery şi Valery Larbaud, traducătorul francez al lui Joyce, Scott Fitzgerald, Hemingway, cel care, cum scrie cineva într-o carte despre anii aceia, a « eliberat », a treia zi după eliberarea Parisului, strada Monsieur le Prince, venind aici cu un car BBC, şi o mulţime de nume care azi mai spun sau nu mai spun nimic cuiva. Unora da, altora nu.

Vara asta, dincolo, la « Shakespeare et Company » cel nou, a citit, în faţa vitrinei modeste cu operele sale, poetul englez, de origine maghiară, George Szirtes, pe care l-am putut asculta şi cunoaşte la Neptun într-una dintre ediţiile trecute ale festivalului. S-a adunat multă lume în piaţeta din faţa librăriei, pe scaune şi în picioare, să-l audă pe amabilul poet citindu-şi poemele într-o engleză perfectă. Eu mă uitam în sus, spre etajele casei de pe rue de la Bűcherie, dacă nu apare bătrânul Whitman la vreo fereastră. N-a apărut, dar mi-am amintit de un text al său din anii trecuţi, în care mărturisea cum se luptă el cu vecinii , un restaurant şi, de partea cealaltă, spre biserica Saint Julien le Pauvre, un hotel, « Esmeralda », care vor să-i ia spaţiul pentru a-l face – nu-i aşa ? – mai lucrativ. N-au reuşit, dar sunt sigur că această alcătuire anacronică, auzi dumneata, librărie şi anticariat şi bibliotecă !, le stă ca un spin în coastă, ca un corp străin. Un corp străin, aşa cum este azi, şi la Paris şi mai ales la Bucuresti şi la Craiova, că tot scriu pentru aceasta din urmă, orice iniţiativă cu aer cât de cât cultural. De ce-or fi aşa de supăraţi pe noi ? Că dacă tot se bate monedă pe diferenţa şi pe cultivarea ei, atunci de ce nu intră aici, alături de oameni de culoare diferită şi cultură diferită, de orientaţi sexual aparte sau femei fără apărare şi cei înclinaţi spre cultură, că oricum or să dispară într-un timp oarecum previzibil. E drept , la Paris mult mai încet şi, cine ştie, poate deloc şi mă înşel eu, după multe semne pe care, încă, în fiecare an, le percep.

© 2007 Revista Ramuri