Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








M-am săturat

        de Nicolae Prelipceanu

Şi să vrei şi până la urmă tot eşti atins de morbul politicii. Mai precis de scârba pentru politica la zi. Or, chiar scârbindu-te, declarând ca mine mai sus că m-am săturat, tot că ţii seama de ea înseamnă. Mă întreb în fiecare zi: cu o remaniere de guvern sau fără, cât poate să mai ţină demenţa asta. Şi îmi răspund, fără speranţă, că poate ţine oricât. Şi poate să nu se sfârşească înainte de propria-mi viaţă. E nemaipomenit cum, într-un an atât de greu pentru România, politicienii îşi fac nestingheriţi de vreo problemă de conştiinţă jocurile murdare, se dau unii pe alţii afară din guvern ca să obţină votul pentru candidatul lor, al partidului lor, la alegerile prezidenţiale din toamnă-iarnă. Se alege praful de învăţământul mediu, se alege praful de cel universitar, cu „Spiru Haret” mereu nepedepsit fabricând diplome pe bandă rulantă, se alege praful de agricultură, se va duce de râpă şi leul şi speranţa intrării în zona euro, se alege praful de slujbele a sute de mii de oameni, se ridică şi protestează sindicaliştii din zona bugetară, ceilalţi înghit găluşca şi mor de foame, iar ei, aleşii poporului îşi văd nepăsători de campaniile lor electorale. Câte un protestatar îşi mai aduce aminte: „aveţi nevoie de noi numai la vot!” şi pe urmă toată lumea uită şi-şi continuă cursa spre dezastru. Iar dezastrul e în toi, dar nimeni în afară de cei atinşi de criză, de sărăcie şi boli, nu se sinchiseşte. Nimeni adică dintre cei care chiar ar trebui să se sinchisească şi să acţioneze în aşa fel încât pagubele sociale să fie cât mai mici.

Într-un film de demult, „Mondo cane”, era o secvenţă cu o turmă imensă de mistreţi, dacă nu mă înşel, care se îndreptau tropăind spre malul mării şi, odată ajunşi acolo, nu se opreau, dimpotrivă, se aruncau furioşi în ape învolburându-le şi pe urmă se înecau în masă. Să fie acesta sensul evoluţiei faptelor în ţara noastră, să fim noi o naţiune de sinucigaşi în masă?

Când, acum câţiva ani, un tânăr ardelean a declarat că s-a săturat de România, toată lumea i-a sărit în cap, în numele unui patriotism de carton presat aşa cum ştim noi foarte bine să confecţionăm pe bandă rulantă. Dar cum, Doamne iartă-mă, să nu te saturi de România? Cum să nu te saturi de toată agitaţia asta de viermi care animă fals clasa noastră politică? Nu că politicienii altora ar fi cine ştie cu cât mai buni, dar totuşi sau, vorba lui Geo Dumitrescu, „dar însă totuşi...”

Acum vreo 12 ani, cineva mi-a atras atenţia asupra unei suspendări a taxelor vamale pentru nu ştiu ce produs, automobile sau aşa ceva, precum şi asupra faptului că tocmai atunci ministrul economiei avea în vamă un vapor încărcat cu – să vezi coincidenţă! – tocmai acel produs. Nu mi-a venit să cred. Era, totuşi, una dintre cele mai naive afaceri pe care un ministru le putea face. Nu-mi venea să cred, atunci, că un ministru „de-al nostru” face aşa ceva. Dar în aceeaşi perioadă am auzit, din interior, cum la şedinţele de guvern una se discuta iar, la briefingul de după, purtătorul de cuvânt alta spunea. Sau, mă rog, nu tocmai alta, ci numai o mică parte din ce se discutase. Totul era secret, că nu se ştie când vine clipa să se renunţe. Între timp lucrurile s-au schimbat radical: legile se votează şi se schimbă imediat, în văzul lumii şi spre disperarea celor supuşi lor. Nu şi a aleşilor, pentru că ei, oricum, sunt mai presus de legi.

Săptămânile trecute am avut fericirea să ascult câteva orchestre mari într-o sală nepotrivită, cea a congreselor lui Ceauşescu, în cadrul Festivalului Enescu. Am avut timp să mă mai gândesc la acest compozitor despre care auzisem din copilărie, am avut timp să mă bucur că, încă din 1958, deci din timpul regimului comunist, el este celebrat în România. Sigur, cu pauza din vremea „de aur” a „patriotului” Ceauşescu. Asta mi-a spus că nu sunt sătul de România în general, ci de imaginea ei de azi, cea pe care o feştelesc în fiecare zi politicienii pe care noi îi alegem din patru în patru ani şi acum, mai nou, din cinci în cinci. Pentru că, atunci când am auzit, la Paris, Rapsodia Română în interpretarea orchestrei din Monte Carlo m-am bucurat şi m-am simţit cumva mândru, deşi nu era opera mea. Eu, care credeam că detest patriotismul. Şi îl detest într-adevăr pe acela practicat public de toţi aceşti impostori care sapă în fiecare zi România la temelii, dar nu spre a găsi apă, ca-n versul lui Blaga, ci pentru a o dărâma pur şi simplu. Simt şi am spus de foarte multe ori că ne merităm soarta, dar de tot atâtea ori mă gândesc şi că, poate, suntem împinşi, am fost împinşi spre această soartă de o istorie potrivnică.

Nu este posibil, îţi vine prea des să spui şi, de fapt, este posibil. Mai rău nu se poate, spune pesimistul, iar optimistul: ba se poate.

Zilele trecute a murit un torţionar de cea mai joasă speţă, un general de securitate, Pleşiţă. Mi s-a făcut ruşine când am aflat că a murit într-un spital al SRI, dar SRI neagă asta, că a fost protejat de SRI, de servicii, ca şi cum acestea ar fi avut ceva comun cu poliţia politică, teroristă, a lui Ceauşescu, din care făcuse parte şi era răsplătit penru crimele sale fostul general troglodit Pleşiţă. Culmea este că eu l-am văzut pe acest Pleşiţă, în cimitirul de lângă Curtea de Argeş unde sunt înmormântaţi părinţii mei şi unde erau, mi s-a spus, şi părinţii lui. Acum s-a dus şi el acolo şi mă gândesc cu tristeţe că nu-i mai pot muta pe părinţii mei, ca să scape de o asemenea vecinătate. O idee naivă, doar în toate cimitirele suntem sau vom fi cu toţii alături de cine ştie ce tipi odioşi, pe care i-am fi evitat în viaţă. Ei bine, faptul că acest Pleşiţă, cel care se tocmise cu Carlos Şacalul pentru a arunca în aer secţia română de la Europa Liberă, a fost declarat nevinovat de parchetul românesc, anul acesta, când nu se poate să nu fi existat acte care să demonstreze contrariul, îmi demonstrează că politicienii nu sunt singurii ticăloşi din societatea românească a prezentului imediat. Braţul lor se mai mişcă pe sub articulaţiile justiţiei, iar statul de drept e o vorbă în vânt. Criminalul Pleşiţă a murit ca om cinstit, în timp ce atâţia foşti deţinuţi politici pe care acesta i-a torturat, sau dacă nu el, atunci poliţia din care făcea parte, inclusiv Corneliu Coposu, au murit având cazierul murdărit de labele unor asemenea troglodiţi.

M-am bucurat ca un prost, la 22 decembrie 1989, că am scăpat de Ceauşescu şi deci de comunism. Ca un prost, pentru că totul a continuat şi mai continuă pe dedesubt, în justiţie, în serviciile secrete, în politică. Şi ce e mai trist este că nu ştiu cine şi dacă ar fi în stare, odată ajuns în locul celor pe care-i veştejim zilnic, să facă altfel. Şi dacă ar face-o o dată nu e deloc sigur că ar mai avea şi a doua ocazie. De ce m-am săturat, oare? De România sau de altceva?

© 2007 Revista Ramuri