„Intru în Valahia ca într-o þarã pustie, ºi deodatã aud vorbind de o societate de zece mii de suflete adunate la niºte bãi, aproape de Brãila. Aceastã aflare mã sileºte sã-mi schimb ideea ºi sã cred cã Valahia ar putea fi o þarã mai civilizatã de vreme ce are bãi care trag atâta lume la dânsele. Însã cãruþa poºtii ºi întâmplãrile neplãcute ce întâmpin pe drum ºi în satul de la Balta-Albã mã fac a mã întoarce iarãºi la ideea mea cea dintâi ºi, în urmare, mã culc cu încredinþare cã mã gãsesc într-o þarã sãlbaticã. Închipuiþi-vã dar ce revoluþie s-au fãcut în creierii mei când a doua zi dimineaþa am vãzut o mulþime de caleºti evropieneºti pline de figuri evropieneºti ºi de toalete evropieneºti! Nu puteam crede cã eram treaz ºi mã socoteam a fi faþã la vreo fantasmagorie nepriceputã; fantasmagorie cu atât mai curioasã cã îmi înfãþiºa tot soiul de contrasturi, precum: baloane de Viena cu înhãmãturi necunoscute pe la noi; pãlãrii de Franþa cu ºlice orientale; frace cu anterie; toalete pariziene cu costumuri strãine ºi originale. Mai adãugiþi la aceste pocnitele ºi rãcnitele poºtaºilor, miºcarea a treizeci de trãsuri ce se întreceau pe câmp, mulþimea cailor înhãmaþi la dânsele, clopoþeii ce sunau la gâtul lor ºi, în sfârºit, efectul noutãþii acestor lucruri în ochii unui strãin, º-aºa vã veþi putea lesne închipui espresia comicã a figurei mele în faþa unui spectacol atât de neaºteptat. (...) Înspre sarã ne duserãm cãlãri iarãºi pe malul bãlþii, cu gând de a face o plimbare cu vaporul! Înþelegeþi prea bine, domnilor, cã ideea unui vapor pe Balta-Albã era în stare sã-mi aducã o mirare nemãrginitã; dar când zãrii maºina ce purta un nume atât de falnic, începui a râde ca un nebun. Vaporul Bãlþii-Albe era o plutã de grinzi, având un cort mare drept acoperiº ºi douã roþi mici de moarã aninate pe laturile ei. Acele roþi, care îi meritaserã numele de vapor, erau învârtite în apã de patru oameni ºi, prin miºcarea lor, purtau încet pluta pomenitã pe faþa bãlþii.

Ne suirãm pe dânsa vro treizeci de persoane, dame ºi cavaleri, precum ºi o bandã de lãutari þigani, ºi, pânã pe la opt ceasuri de sarã, fãcurãm o plimbare sentimentalã sub razele lunii ce se ridicase în cer. Damele se cam temeau de furtuni ºi alte întâmplãri ale navigãrei, dar cavalerii care stau pe lângã dumnealor le fãcurã giurãmânt de a le scãpa înot din orice primejdie, ºi aºa ne întoarserãm la mal teferi, voioºi ºi gata de a merge la balul ce se da în satul Balta-Albã.

Acel bal, care era menit spre a-mi rãsturna toate ideile mele asupra stãrii sãlbatice a Valahiei, mã aduse într-o încântare neaºteptatã! Peste douã sute de persoane adunate într-o salã mare ce purta numele de Cazino alcãtuiau o soþietate cu totul evropieneascã, atât prin toaletele lor plãcute, cât ºi prin a lor maniere civilizate. Vã las dar sã gândiþi, domnilor, ce impresie îmi fãcu acea adunare, mie care eram încã asurzit de strigãrile furioase ale poºtaºului din Brãila, mie care eram încã stâlcit de patul casei strãjerului, mie, în sfârºit, care asistasem la scenele din târgul aºezat pe malul bãlþii! Dar, mai cu samã, când fãcui cunoºtinþã cu câteva dame românce tinere ºi frumoase ºi când le auzii pe toate vorbind limba francezã întocmai ca niºte pariziane, credeþi-mã cã mã socotii în palatul încântat al unui vrãjitor.

Ochii damelor atât de fãrmãcãtori, zâmbetele lor graþioase, glasurile lor dulci, taliile lor bine fãcute ºi care se miºcau repede în figurile contradanþului, sau treceau ca fantasme albe în vârtejul valsului; acel amestec de flori, de toalete scumpe, de lumini ºi de muzicã mã îmbãtaserã atât de mult, încât uitasem de tot cã mã aflam în fundul Evropei, pe marginea Orientului. ªi când se sfârºi balul ºi când ieºii din salã ºi mã gãsii iarãºi într-un câmp pustiu, nu mã putui opri de a zice cu cea mai adâncã încredinþare: «În adevãr, Valahia este o þarã plinã de minuni! una din þãrile care sunt descrise în Halima!» (...)

Iatã, domnilor, istoria voiajului meu la Balta-Albã. În 24 de ceasuri am vãzut atâtea lucruri nepotrivite, atâtea contrasturi originale, cã nu ºtiu nici acum dacã Valahia este o parte a lumii civilizate sau de este o provincie sãlbaticã!”

*

„Ce vreþi, suntem aici la porþile Orientului, unde totul se înfãþiºeazã mai puþin grav...” Preluatã de Mateiu I. Caragiale ca motto al romanului sãu Craii de Curtea-Veche, aceastã secvenþã dintr-o pledoarie la un proces faimos este în multe privinþe emblematicã: pentru spaþiul, ca ºi pentru mentalul românesc. Plasatã la intersecþia a mai multe imperii, cãzând sub dominaþia unuia sau a altuia ºi schimbând astfel diferite stãpâniri, împreunã cu structura politicã, economicã ºi comportamentalã impusã de acestea, lumea româneascã a fost dintotdeauna traversatã de curenþii unor influenþe contrare. Geografia a influenþat decisiv istoria, iar epocile istorice, în derularea lor, n-au fãcut decât sã confirme o anumitã maleabilitate specificã spiritului românesc. Iatã o problematicã ce poate fi abordatã într-un registru conflictual, prin conturarea unor poziþii iremediabil opuse. S-a mizat, excesiv ºi exclusiv, fie pe românism, autohtonism, tradiþionalism, ruralism, purism, fie, dimpotrivã, pe europenism, internaþionalism, modernism, urbanism, mozaic etnic. Dezbaterea pe marginea acestor termeni antitetici ºi a valorilor pe care ei le exprimã a fost o constantã a istoriei noastre culturale. Confruntarea cu noi înºine, semnele de întrebare ridicate asupra propriei condiþii, certitudinile ori dubiile în legãturã cu poziþionarea ºi destinul nostru în lume sunt acte reflexive mereu reiterate de conºtiinþa româneascã, pentru care problema identitãþii este una fundamentalã.

Tema poate fi punctatã, însã, ºi într-un registru comic, în care sã fie exploatat filonul de pitoresc oferit de un meridian geografic ºi o evoluþie istoricã specificã, de condiþia ºi mentalitãþile României profunde. Este modul în care procedeazã Vasile Alecsandri în Balta-Albã, povestire documentatã pe experienþa autorului ºi publicatã, în 1848, în „Calendarul pentru români” al lui Grigore Asachi. Un tânãr pictor francez, ieºit pentru prima oarã din hotarele þãrii lui pentru a face un voiaj în Orient, relateazã unui cerc de ascultãtori, aflaþi la adãpost de norii vineþi de deasupra Iaºului, peripeþiile sale în Valahia vecinã ºi prietenã. De la Paris la Viena ºi apoi de aici, pe Dunãre, pânã la Brãila, peisajul se schimbã necontenit, stârnind curiozitatea cãlãtorului ºi fãcându-l sã descindã pe uscat, pentru a înþelege mai bine specificul valah. Balta-Albã, „fãcãtoare de minuni”, lecuind tot felul de boli, este urmãtorul punct din itinerariul sãu; ºi totodatã, locul în care nedumerirea occidentalului devine exponenþialã.