Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Demitizarea lui Eminescu şi riscul tabloidizării

        de Luminiţa Corneanu

Volumul lui Dan C. Mihăilescu despre Eminescu (Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, Editura Humanitas, 2009) se anunţă, dacă va avea parte de o promovare pe măsură, un succes pe piaţa editorială: cum mitul eminescian stă foarte confortabil, neclintit până acum de niciuna dintre încercările făcute de literaţii contemporani, interesul pentru omul adevărat, aşa cum era el în viaţa lui privată, în alcov, la cârciumă cu amicii etc., ar trebui să fie treaz în rândul marelui public. Pe acesta din urmă, de altfel, mizează şi autorul, care mărturiseşte că nu scrie pentru specialişti (căci cartea, altminteri, nu aduce nimic nou la data actuală pentru eminescologie), ci „cu gândul, în primul rând, la elevii de liceu, eventual la studenţii nefilologi, dar mai ales pentru cititorii neiniţiaţi în istoria literară, cei care nu cunosc decât poeziile predate la şcoală, care au auzit de iubirea dintre Mihai şi Veronica (...), dar nu au adăstat cum se cuvine asupra acestor destine, asupra fiinţei eminesciene, a rigorilor epistolare de la finele veacului XIX ori a asemănărilor – şocante – dintre retorica lui «Hyperion» şi partiturile verbale ale unor personaje caragialiene, precum Chiriac, Veta, Rică Venturiano...”

Să ne oprim un moment aici. Cartea lui DCM are drept miză re-umanizarea figurii eminesciene, pe care un secol de mitizare a subţiat-o până ce a devenit un fel de abur, ceva eteric, ca şi când Eminescu nici n-ar fi călcat vreodată de-adevăratelea pe acest pământ. Demersul mi se pare salutar şi cred că dacă există vreo cale pentru a apropia publicul tânăr de poezia lui Eminescu, aceasta este: calea biografiei. Poate singura şansă de a-i face pe adolescenţii de azi atenţi la opera poetului este încercarea de a reaminti că Eminescu a fost în egală măsură un om pasional şi pasionat, un gazetar redutabil, virulent şi cu numeroase excese, un om care a trăit o mare poveste de iubire cu o femeie pe nume Veronica Micle şi multe alte detalii care pot, eventual, funcţiona pe post de captatio benevolentiae în faţa unor tineri contemporani care trăiesc mai mult în virtual decât în lumea adevărată. Exact acesta este demersul lui Dan C., care în prima parte a cărţii reia cronica în cinci părţi intitulată Sublimul de pământ, publicată în anul 2000 în revista „22” şi prilejuită de publicarea scrisorilor inedite ale lui Eminescu din colecţia Cristinei Zarifopol-Illias. Figura poetului este aici reconstituită din fragmentele epistolare păstrate, cunoscute mai demult sau recent revelate, propunând însă decis o lectură caragialescă a relaţiei Eminescu - Veronica Micle (idee preluată din zbor de la Cristian Tudor Popescu, ilustrată din belşug şi la care autorul nu renunţă nici astăzi, nouă ani mai târziu, argumentaţia continuând şi în partea a doua a cărţii, care este de dată recentă). Incitant, s-ar putea zice la o primă vedere. Şi totuşi...

Prins de noutatea perspectivei şi de potenţialul ei exploziv, DCM interpretează abuziv o mulţime de fragmente epistolare, trecând cu vederea istoria propriu-zisă a cuplului, pe care, de altminteri, o cunoaşte foarte bine. Eminescu îl „joac㔠cel mai adesea pe Chiriac, e de părere criticul, exemplificând: „Ţie-ţi trebuie să mor eu ca tu să crezi deplin în iubirea mea”, Veronica ba e cuprinsă de o patim㠄sinucigaşă”, între ghilimele, atunci când afirmă, în 1882: „m-am hotărât să mor materialiceşte, după cum am murit sufleteşte”, ba joacă pe Zoe când, curând după moartea lui Ştefan Micle, îl roagă pe Eminescu să depună o cerere la minister pentru a primi „salariul răposatului până la regularea pensiunei”. În febra argumentării, criticul pare a uita că, la moartea soţului, Veronica avea doi copii mici de crescut, comparaţia cu o Zoe calculată şi egoistă neavându-şi locul. După cum ironia la adresa declaraţiilor definitive ale poetei faţă de Eminescu, de viaţă şi de moarte („nici «dama cu camelii» n-ar fi zis-o mai convingător”, comentează undeva cu maliţie DCM un fragment mai exaltat) ar fi stat în picioare dacă Veronica ar fi trăit bine-mersi, cu cine ştie ce adorator, după moartea lui Eminescu, în loc să se retragă la Văratic şi (cel mai probabil) să se sinucidă la nici două luni după dispariţia poetului.

Avem, în toată această construcţie, pe care criticul o va dezvolta alegru şi în a doua jumătate a volumului, nu atât o perspectivă justificată de lectură, cât o joacă de-a interpretarea faptelor (nedeclarată ca atare decât într-un singur rând, la propriu, la pag. 166: „Mă rog, destul cu jocurile ieftine”) doar de dragul de-a revigora exegeza plicticoasă, propunând o Veronica-Veta şi un Eminescu-Chiriac care nu prea stau în picioare la o privire atentă. Criticul promite că această relectură se va face „nu prin degradarea caricaturală a celui dintâi (cuplu, n.n.), ci, dimpotrivă, prin reevaluarea personajelor caragialiene”, numai că asta nu se întâmplă nicăieri. Atunci când îi taxează pe cei doi eroi de caragialism pentru că au căderi de tonus şi îi bântuie gândul morţii, DCM pare a uita că Eminescu avea un fond emoţional predispus spre depresie (istoria de sinucideri a familiei e binecunoscută), că ambii erau bolnavi de o boală la acea vreme incurabilă şi că trăiau, în fond, o poveste de dragoste nefericită, cu suişuri şi coborâşuri, întinsă pe mai bine de un deceniu. Pe de altă parte, când, prea retorici, cei doi îşi declamau iubirea în termeni azi desueţi, nu făceau decât să păstreze „codul” amoros al epocii, pe care Dan C. îl cunoaşte de asemenea foarte bine, citând, de altfel, amuzat, o scrisoare a „olimpianului” Maiorescu către o duduie căreia-i scrie net: „Nu-mi imaginez cum îmi poţi rezista!”. (p. 157). Prin urmare, frumoasă demonstraţia, dar vai, cât de departe de adevăr!

Partea a doua a cărţii, intitulată Eul ieşind din sine, urmăreşte ceea ce DCM consideră a fi diversele „chipuri” epistolare ale lui Eminescu. Poetul, consideră autorul, uzează de registre foarte variate, ireconciliabile, în corespondenţa cu apropiaţii săi, şi de strategii discursive la fel de diversificate: „Pentru un poet cu capul în nori, idealist, utopic, nerealist şi nedescurcăreţ [...], Eminescu şochează în redactarea corespondenţei prin atenta şlefuire şi dozare stilistică a mesajului potrivit propriilor obiective şi conform aşteptărilor destinatarului. Un meseriaş atent, nu un boem prefăcut, un bun administrator al propriului destin şi mai deloc o figură atinsă de pitorescul experimentării diverselor ipostaze captatorii.” În urma analizei diverselor „voci” eminesciene din scrisori, autorul ajunge la următoarea concluzie: „Avem, prin urmare, la o repede ochire, un eu caligrafic în scrisorile către Maiorescu [...], unul supus-administrativ, când vine vorba de familie, eul auctorial care corespondează cu Negruzzi, eul polemic, în situaţii de conflict profesional, iar la antipod eul ludico-erotic, savuros ca o pastişă ghiduşă după romanele de amor ale vremii”. Categorisirea lui DCM de aici descumpăneşte: există oare cineva care să scrie în acelaşi fel tatălui, şefului, iubitei şi mentorului său spiritual/ profesional? În realitate, nu avem de-a face cu euri diferite, ci cu unul singur care îşi îmbracă discursul în haine diferite, după cum chiar Dan C. Mihăilescu o recunoaşte: „Ce-i drept, dacă Eminescu este mereu atent la firea destinatarului şi la miza scrisorii, el nu-şi falsifică niciodată sentimentul şi ideile.”

În fine, deşi cartea este fermecător scrisă („marca” Dan C. Mihăilescu nu se dezice) şi, cu siguranţă, captivantă pentru cel care acum se introduce în subiectul biografiei eminesciene, nu pot să-mi reprim o dezamăgire: subiectul „omului din scrisori” Eminescu merita parcă ceva mai mult decât atât, o privire mai atentă şi o analiză mai aplicată (chiar cu riscul de a fi mai puţin spumoasă), mai cu seamă că autorul ştie mai bine decât ceea ce lasă să se vadă în această carte, doar de dragul demonstraţiei. Scopul declarat (seducerea publicului tânăr/ neavizat) nu scuză, în acest caz, mijloacele. Iar sferturile şi jumătăţile de adevăr nu pot ţine loc de istorie literară, chiar dacă ea este făcută... pentru „mase”.

© 2007 Revista Ramuri