Se creează, din păcate, un con de umbră, după moartea multor scriitori care nu au urmaşi sau care n-au posibilităţile necesare să le perpetueze memoria.

În primul caz, exemplificăm cu Ioan Alexandru, scriitorul omniprezent în presa literară încă de la strălucitul său debut, azi uitat, aproape în totalitate. Dar, la polul opus, pot fi aşezate acele persoane care s-au dăruit cunoaşterii biografiei şi operei celui dispărut şi în posteritate: cazul Elisabetei Sîrbu, soţia reflectată în operă şi-n corespondenţă de tragicul scriitor I.D.Sîrbu.

Conul de umbră s-ar fi extins şi asupra lui Emil Manu, dacă nu ar fi intervenit Cornel Boteanu, care i-a dedicat un studiu monografic în editura severineană Prier a scriitoarei Ileana Roman, pe copertă figurând portretul scriitorului desemnat de Dragoş Morărescu, cartea apărând în două ediţii (2008, 2009).

Născut în satul mehedinţean Manu, com. Tâmna (de unde şi-a luat pseudonimul literar), la 9 octombrie 1922, unde urmează cursurile şcolii primare, Emil Cismărescu străbate cu strălucire toate treptele educaţiei sale: elev al Liceului „Traian” din Drobeta Tr.-Severin (1934-1942), unde a beneficiat de o generaţie eminentă de profesori, Facultatea de Litere şi Filosofie, în paralel cu Facultatea de Drept (1942-1946), având ca profesori pe G. Călinescu, Mihai Ralea, Dimitrie Gusti, I. Petrovici, Mircea Florian etc. şi unde-şi ia licenţa la Tudor Vianu cu tema „Ideea de criză în cultura europeană” (în 1946) şi doctoratul, în 1973, la Ovidiu Popadima, cu teza „Ion Minulescu şi conştiinţa simbolismului românesc”.

A cochetat cu poezia încă de pe băncile liceului, debutând revuistic, în 1940, în revista „Ramuri”, condusă de C. Şaban-Făgetel (care
i-a dăruit, spre încurajare, un braţ de cărţi). Ca student, colaborează sau este în redacţia revistelor „Ramuri”, „Lumea”, „Gândirea”, „Fapta”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Viaţa Românească”, „Tribuna”, „Convorbiri Literare”, „Săptămâna”, „Adevărul Literar şi Artistic”, „Orizont” etc.

Viaţa nu l-a răsfăţat însă. După ce „face războiul cu nemţii”, fiind mobilizat în 1944, şi după ce este profesor de „provincie” (dar cu strălucire) în localităţile mehedinţene Baia de Aramă, Corcova, Drobeta Tr.-Severin, Emil Manu este nevoit să suporte rigorile regimului stalinist (instaurat în ţară de Moscova şi cozile de topor din România), prin deportarea în Bărăgan, în 1950, a părinţilor săi, vinovaţi că au fost ţărani harnici, adică chiaburi, dramă îndurată de o generaţie întreagă de copii.

O rază de speranţă se întrezăreşte pentru fiul de „chiabur”, la ocuparea, prin concurs, a postului de cercetător ştiinţific şi secretar al Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice, unde contribuie la apariţia revistelor ştiinţifice „Limbă şi Literatură” şi „Studii de literatură universală”. Pentru scurtă vreme însă, când climatul politic îngheaţă din nou: este arestat la 17 decembrie 1959 pentru „uneltire contra ordinii sociale” şi face şase ani de puşcărie în lagărele comuniste. După eliberare, ca şi I.D. Sîrbu evocat, lucrează în construcţii, ca muncitor necalificat, şi la o fabrică de mase plastice. Tudor Vianu îl scoate din această stare ingrată şi-l angajează la depozitul Bibliotecii Academiei Române, apoi se transferă la Editura Muzicală. Revine, tot prin concurs, la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, în 1967, cariera sa ştiinţifică şi literară urmând un curs ascendent, pe măsura valorii sale, până la sfârşitul vieţii (18 septembrie 2005).

Membru al Uniunii Scriitorilor şi laureat al Premiului Academiei Române, Emil Manu are o operă pe atât de numeroasă, pe cât e de valoroasă în: poezie cu vol. Incunabile (1969), Ceremonia faianţelor (1971), Ora magnoliilor (1976), Ultima corabie cu pânze (1976), Vesperalia 1 (1980), Ora reveriilor (1989), Utopia nopţii (1998), Vesperalia 2 (1999), 133 de poezii (1999), în proză: Mica eroică (1971), Roza vânturilor (1980), Poveştile de la ora şapte (1983), Infernurile noastre(1993), Galaxia Eros (1997), în critică şi istorie literară: „Traian Demetrescu” (1956), Prolegomene argheziene (1968), Reviste româneşti de poezie (1972), Poezie şi istorie la 1848 (1974), Sinteze şi antisinteze literare (1975), Arghezi, contemporanul nostru (1977), Eseu despre generaţia războiului (1978), Sensuri moderne şi contemporane (1982), D. Stelaru (1984), Cafeneaua literară (1997), Sensuri moderne şi foarte moderne (1998), I. Caraion (1999), Eminescu în spaţiu şi timp (2000), Viaţa lui Marin Preda (2003), Istoria poeziei române moderne şi modernizate (2004).

Toate aceste etape ale devenirii sale scriitoriceşti le urmăreşte profesorul mehedinţean Cornel Boteanu, cunoscut şi prin alte două cărţi care merită a fi evidenţiate: Baia de Aramă şi împrejurimile şi studiul monografic dedicat lui Bacovia. Autorul monografiei urmăreşte, cu corectitudine şi simpatie, pe Emil Manu „în orizontul natal”, ca poet, prozator, istoric şi critic literar, în corespondenţă (mai ales cu Ileana Roman, care l-a sărbătorit, în 2002, la Drobeta Tr.-Severin) şi prin volumul In honorem Emil Manu. Cornel Boteanu a mers pe urmele scriitorului, stând de vorbă cu cei care l-au cunoscut, a purtat corespondenţă cu Emil Manu, publică date şi documente inedite necesare nu numai operei lui Emil Manu, ci şi istoriei literaturii române postbelice, iar notele de subsol, bogate şi exacte, dau măsaura valorii cărţii sale.

Emil Manu, studiu monografic de Cornel Boteanu este o carte (prima, după ştiinţa noastră) aşteptată şi care netezeşte scriitorului monografiat calea spre eternitate.

Un remarcabil

instrument de lucru

În plină (aşa-zisă)criză financiară, acad. Eugen Simion şi Academia Română demonstrează că, în astfel de momente, cultura, ştiinţa, bine gestionate, pot oferi o alternativă benefică. După concretizarea dorinţei lui Constantin Noica de editare facsimilată a manuscriselor eminesciene (idee considerată utopică, de mulţi intelectuali), Eugen Simion a reuşit, cu eforturi considerabile (dar şi cu decepţii pe măsură), să învingă inerţia vremurilor şi să pună la îndemâna specialiştilor, şi nu numai, cele 44 caiete eminesciene donate, în 1902, Academiei Române de către Titu Maiorescu (circa 14.000 pagini). Ceea ce merită remarcat în mod deosebit este faptul că cele 24 volume au apărut într-un timp record (2004-2009), în condiţii grafice de excepţie (graţie lui Mircia Dumitrescu), marile biblioteci publice beneficiind de donarea acestor capodopere eminesciene. Să mai amintim doar celebra colecţie Opere (după modelul Pleiade) din marii scriitori români, apărute la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, din iniţiativa şi coordonarea aceluiaşi editor E. Simion.

Eugen Simion a „recidivat” şi într-un alt mare proiect: Dicţionarul General al Literaturii Române (D.G.L.R.). Aflat în lucru de peste un deceniu, Eugen Simion, ca vicepreşedinte, apoi ca preşedinte al celui mai înalt for ştiinţific al ţării, a preluat şi impulsionat (începând din 1993) finalizarea acestui inestimabil instrument de lucru, primul de acest gen din istoria de peste 140 de ani a Academiei Române. În calitate de coordonator general, Eugen Simion, sprijinit de alţi coordonatori (Magdalena Bedrosian, Mihai Cimpoi, Gabriela Dantiş, Crişu Dascălu, Iordan Datcu, Gabriela Drăgoi, Victor Durnea, Florin Faifer, Laurenţiu Hanganu, Dan Mănucă, Mircea Popa, Remus Zăstroiu) şi de un colectiv de 213 cercetători, în principal de la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, dar şi de la alte institute din Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova sau de istorici literari, D.G.L.R. a fost finalizat, de asemenea, într-un timp record pentru asemenea gen de lucrări (2004-2008).

Ce s-a propus şi s-a realizat o spune însuşi Eugen Simion: „Dicţionarul General al Literaturii Române încearcă să cuprindă tot ceea ce poate defini specificul şi amplitudinea unei literaturi: autori, publicaţii, concepte, curente, scrieri anonime, grupări şi instituţii literare, traducători în şi din limba română etc. Nu există, în această privinţă, limite geografice. Oricine scrie în limba română – şi scrie bine – slujeşte literatura română, adică spiritualitatea [...] Am inclus, în consecinţă, în dicţionarul de faţă scriitorii din ţară, din provinciile româneşti aflate în afara graniţelor actuale ale României, din diaspora, cu sentimentul că, prin talentul lor, exprimă identitatea noastră culturală. Un mare scriitor de origine română a scris, cu câteva decenii în urmă, o frază înţeleaptă: multe lucruri ne despart, cultura ne poate uni. Este şi miza acestui dicţionar, dincolo de scopul lui inedit: acela de a informa corect şi succint asupra literaturii române de ieri şi de azi”.

Cu alte cuvinte, D.G.L.R. preia chiar unul din scopurile şi obiectivele înfiinţării Academiei Române pentru românii din ţară şi de pretutindeni. Acelaşi principiu, al limbii şi teritoriului, l-au avut în vedere şi Ion Bianu (fost preşedinte al Academiei Române), Nerva Hodoş şi Dan Simonescu, autorii nu mai puţin celebrei Bibliografii Româneşti Vechi.

După ce Eugen Simion ne-a incitat la ... toleranţă (după evenimentele din 1989), iată că, acum, prin această grandioasă lucrare, ne îndeamnă pe noi, românii, la unitate prin cultură întru propăşirea spiritualităţii româneşti.

Recent (19 iunie 2009) în Aula Academiei Române a fost lansat al şaptelea volum al D.G.L.R. (şi ultimul) în prezenţa unor membri ai Academiei Române (vicepreşedinţii Marius Sala, Dan Berindei, academicienii Mihai Cimpoi, Augustin Buzura, N. Breban, Dan Hăulică, Dimitrie Vatamaniuc, Gh. Mihăilă), a unor cercetători, critici şi istorici literari, a unui numeros public, iubitor de astfel de lucrări.
S-au spus lucruri pertinente, obiective, unele cu umor fin (A.Buzura: „Dacă n-aş şti că Eugen Simion este din Prahova, aş zice că-i ardelean”; N. Breban: „D.G.L.R. este chiar mai bun decât un roman al meu”). A fost evident lăudat, cu măsură, Eugen Simion, dar toţi vorbitorii au subliniat importanţa Dicţionarului. Acad. Dan Berindei a afirmat că Eugen Simion are vocaţia marilor proiecte, este într-o „splendidă recidivă”, iar instituţiile Academiei erau, înainte de 1989, „insule de libertate a spiritului, cu lideri remarcabili”, că D.G.L.R. are la bază „ştiinţa, adevărul, seninătatea”. Daniel Cristea Enache consideră cele două mari proiecte (D.G.L.R. şi Caietele Eminescu) ca realizări ştiinţifice remarcabile ale lui Eugen Simion, care a învins „adamismul românesc”. Remus Zăstroiu a solicitat instituţionalizarea acestui proiect, adică reluarea lui în ediţii succesive şi argumentate. Ion Brad a asemuit, prin cele două proiecte finalizate, Academia Română ca o „navă amiral a spiritualităţii româneşti”, graţie lui Eugen Simion, care „e dator”şi cu o Istorie a Literaturii Române. Mihai Cimpoi, cel care a alcătuit sau coordonat cele 450 fişe de dicţionar pentru scriitorii din Basarabia şi Bucovina, a adus şi o veste tristă: sub epoca Voronin, se încearcă lichidarea Institutului de Filologie şi a Academiei de la Chişinău. Criticul de notorietate, Gabriel Dimisianu, a demonstrat că, de fapt, acest dicţionar este al „culturii scrise româneşti”, care înfrânge mitul negativ al proiectelor eşuate din literatura română, dar a arătat şi nemulţumirea nejustificată a unor scriitori faţă de spaţiul de care beneficiază în Dicţionar. Monseniorul Gh. Robu a comparat această lucrare cu „liturghia luminii”, clădită pe jertfa multora, iar Gh. Mihăilă a susţinut, în stil academic, o recenzie, acestei lucrări. Şi ceilalţi vorbitori (Th. Vârgolici, D. Ţepeneag) s-au aliniat tonului celorlalţi vorbitori de a remarca valoarea ştiinţifică a D.G.L.R. şi ţinuta solemnă a lansării acestuia.

Cum a demonstrat şi cu alte prilejuri, Eugen Simion a subliniat importanţa şi necesitatea unor astfel de lucrări ştiinţifice apărute sub egida Academiei Române (la care se adaugă tratatul de Istorie a românilor în 10 volume, Gramatica Academiei, atlase lingvistice, etnografice etc.), lucrări la care participă, uneori, generaţii de cercetători, între care cei „pensionabili”(?!) nu constituie acea generaţie expirată, ci din contră. Eugen Simion a gestionat, cu inteligenţă, presupusul conflict dintre generaţii întru folosul ştiinţei şi culturii româneşti.