Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pitoresc din alte vremuri

        de Gheorghe Manafu

După alte cinci volume de versuri, Vânatul magic (Editura Ramuri, Craiova, 2009) al lui Nicolae Firuleasa este , fără îndoială, şi cel mai bun, recent autorul devenind şi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Prin cele două cicluri ale sale , „Dunăre cu mirese” (22 poeme) şi „Vesele scrisori” (26 poeme) ne dăm seama că avem de-a face cu un poet înzestrat, care are un univers propriu, original şi care dovedeşte o bună stăpânire a mijloacelor de expresie. Ceea ce putem evidenţia , încă de la început, în primul ciclu al acestei culegeri , este tehnica unor mici „naraţiuni“ lirice care ne poartă cu gândul la naraţiunile pline de pitoresc ale lui Fănuş Neagu , tematic , dar nu numai , fiind vorba de vechi întâmplări pe Dunărea de Jos , cu o Brăilă a hoţilor de cai şi a barbutului , a micilor răfuieli sângeroase, dar , în spatele unor mici „naraţiuni” lirice , dăm peste un pastelist talentat , cu observaţia c㠄peisajele” sale sunt „un fel de cutie de rezonanţă a sufletului” , la fel ca în pictura impresioniştilor. De aceea , fără a intra în detalii, putem afirma cu certitudine c㠄petele” peisagistice din poezia sa nu sunt însă descriptive, ci aluzive, rareori misterioase, dar întotdeauna sugestive.

În prima piesă a ciclului („1”) mâna vânătorului „înfiptă adânc în mănuşa de catifea / reazemă şoimul cu pieptul sfâşiat”, dar pe un fond acustic şi vizual încărcat de conotaţii: „Se aude toaca în depărtare / Călugării se roagă la Mănăstirea dintr-un Lemn / îi spui privind în amurg picăturile de sânge / ca nişte praguri de purpură”. De reţinut şi exprimarea ce reuneşte metafora , personificarea şi alegoria din cea de-a doua piesă a ciclului, când bucăţi groase de gheaţă din Dunăre sunt tăiate de ţărani , iar „Dunărea învelită în paie / aşezată în sănii şi dusă / în bordeiele adânci unde / toată vara / captivă ca un animal în cuşcă / valuri clipocind / va visa”. Memorabil este „descris” alaiul cu nuntaşi pe Dunărea îngheţată, „aerul rece îndulcit de cai asudaţi” , „Zvonul de viori de-a valma cu strigătele / răguşite ale bărbaţilor / icnetul femeilor bucurate de vinul cel dulce / plesnitura de bice pe spatele cailor / nerăbdarea miresei” , alai demn de „penelul” lui Fănuş Neagu , cum mai spuneam , sau foarte apropiat de alaiul peste care dă , pe apa Bistriţei , Vitoria Lipan din „Baltagul” lui Mihail Sadoveanu. ( „3” ). Dacă ar trebui să evidenţiem recurenţa motivelor din acest prim ciclu, avem în vedere „privirea” , motiv care revine de la un poem la altul , aproape obsedant. Astfel , perspectiva din care este privită lumea cu micile ei întâmplări mai vechi sau mai noi, prospeţimea acestei priviri, devin lucruri esenţiale pentru Nicolae Firuleasa , existând în acest volum – în general - , o întreagă simbolistică a privirii. Ar trebui să mai observăm că, după motivul privirii, cel mai mult îl obsedează pe poet cuvintele, poezia, încât lângă o simbolistică a privirii găsim o poetică a cuvintelor: „Ca o pasăre oarecare / rănită de coasă într-un lan de grâu / poetul stă trist / cu cuvintele sângerându-i la gură / ca un poştaş rănit de glonţ stă / cu raniţa de scrisori sub cap / neştiind unde să o aşeze , / poetul şi el răstignit / îşi aşează crucea privind răsăritul soarelui / ca un cerb bătrân / izgonit de regeasca lui turm㔠(„4”). Aşadar, poetul este asemenea prinţului vânător din Levant, pornit în urmărirea „mistreţului cu colţi de argint” al lui Doinaş, neştiind dacă din vânător nu va deveni vânat, adică ucis de propriul său ideal, în cazul lui Nicolae Firuleasa „cuvintele sângerându-i la gur㔠, „mistreţul” său fiind cuvintele , poezia. Alteori , poetul se vede în locul tinerei roabe care se teme de mânia stăpânului său care ar omorî-o „dacă ar şti că mă culc şi cu / grădinarul / suspină privind / trandafirii care / ard cu flăcări mici / pe scrin” ( „8” )

În cel de-al doilea ciclu, „Vesele scrisori”, găsim ca punct de plecare motivul „scrisorilor” trimise de „credincioasa slugă Nicolae” (autorul) boierului „Victor Rusu , cel aducătoriu de suspinuri şi dulci poveri în piepturile cinstitelor domniţe” , după cum aflăm dintr-un fel de motto al acestei secţiuni. Parodia , ironia , aluzia la propria persoană sunt cât se poate de transparente : „teme-te Nicolae îşi spune să / te temi / de-atâta vreme ai / ocolit poezia / şi acum / îţi buşeşte ca sângele / pe nas pe gură / pe ochi / ai ocolit-o ca pe-o femeie stricată / şi ai ajuns / acum / să o vrei să o chemi / să o aştepţi / înverşunat / că are părul alb şi rar / şi n-are dinţi…” ( „3” ). Tematic , ciclul evoluează spre un presupus dialog al lui Nicolae , curios din fire , cu moartea dar mai ales cu morţii : „morţii îmi cer un / pahar / cu vin / şi în somnul meu când îi strig / ei îmi cer haine groase de frig / îi rog să-mi spună cum e când mori / ei îmi trimit un cârd de cocori ” ( „7” ). ( Aşadar , pentru poet , ca pentru restul muritorilor , moartea rămâne „marele mister” . ) Cele mai multe dintre piesele care urmează sunt dedicate femeii , când dragostei delicate , când celei carnale , dezlănţuite , vecină cu naturalismul. Pentru primul exemplu notabile sunt versurile din poemul „9” : „…carnea ei albă / ca tămâia cea mai curată / câtă aromă , / cât soare / stă îngropat în / carnea / unei femei / cine o cruţă pe Alexandra / smulsă din aşternutul ei mângâind / crucea nopţii / adăstând caii înşeuaţi , închisă într-o cămaşă / subţire / din borangic / tremurând / ispitind / palmele tovarăşilor mei.” Din cea de-a doua categorie , poemul „26” , citând , din pudoare , doar atât cât se poate cita : „Iată cum înfloreşte dimineaţa / în părul ei agrafa / de chihlimbar / chicoteşte se zgâlţâie / patul / pe care / ultimul iubit / sângerează / cu capul tăiat , / Slugile au părăsit-o demult / nici coconii tineri / nu mai sunt supuşi / cu sfârcul / unui sân / în fine / cu ce corăbii mai trec pe Dunăre / seara se întoarce acasă / ruptă / de oboseală”.

Aşadar, în ansamblul ei, cartea de versuri a lui Nicolae Firuleasa, „Vânatul magic”, se înscrie între vizionarismul modernist şi o notaţie biografică esenţializată, uneori condimentată cu autoironie, mereu încercând un echilibru, deşi, deseori, braţele balanţei înclină mai mult într-o parte sau alta.

Anticalofilia căutată, uneori micile excese tematice sau de limbaj (mai ales în ciclul al doilea) pot trece drept uşoare „provocări” aruncate spre cititorul de astăzi.

© 2007 Revista Ramuri