Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Se caută un tenor” de Ken Ludwig

        de Nicolae Petre Vrânceanu

Din nou o comedie din dramaturgia europeană contemporană în repertoriul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, dar nu una oarecare, ci o piesă care se joacă în întreaga lume cu mult succes, deţinătoare a două premii Tony şi nominalizată la premiul Olivier, pentru cea mai bună piesă de teatru a unui scriitor în viaţă. The New York Times o considera „Una dintre cele două comedii foarte bune „ ale ultimilor ani iar în „Time Out” este considerat㠄O combinaţie minunată de momente comice excelente şi replici pline de umor”, declanşatoare ale râsului eliberator care a inundat sălile de spectacole de pe Broadway, New York, din Londra , ori din alte părţi ale Europei.

Sub bagheta regizorală a experimentatului om de teatru, Mircea Cornişteanu,directorul general al Naţionalului craiovean, colectivul de actori distribuiţi în această spumoasă comedie, în frunte cu Valer Dellakeza, a reuşit un spectacol plin de vervă şi umor de bună calitate, în care comicul de situaţie este potenţat de procedeele imbroglio (încurcături şi neînţelegeri) sau qui pro quo (substituirea de persoane), de comicul ce vizează caracterul personajelor prezente în scenă într-un ritm alert. Luăm cunoştinţă pe rând cu Saunders (Valer Dellakeza), proprietarul aproape falit al Operei din Cleveland, cu Max (Marian Politic), asistentul lui Saunders, bun cunoscător şi iubitor al muzicii de operă, deţinător al unei memorii prodigioase şi al unei voci remarcabile, de care va deveni conştient abia când va fi obligat de împrejurări să intre în scenă în locul celebrului solist Tito Morelli, invitatul special, vedeta spectacolului, leşinat în camera sa de hotel din cauza unei doze de tranchilizante. Dau culoare şi frumuseţe reprezentaţiei Maggie (Adela Minae), Maria (Gabriela Baciu), Diana (Geni Maxim), Julia (Monica Modreanu), personaje implicate în amuzante tentative amoroase.

Farmec, inventivitate şi tehnică , acestea sunt, în concepţia autorului şi a regiei mărcile definitorii ale spectacolului „Se caută un tenor”, realizate scenic cu artă şi subtilitate a transmiterii ideilor şi spiritului omenesc. Decorurile lui V. Penişoară- Stegaru, costumele concepute de Lia Dogaru şi ilustraţia muzicală imaginată de Mircea Cornişteanu contribuie semnificativ, de asemenea, la prezentarea unui spectacol antrenant, mult aplaudat de spectatorii veniţi sub cupola Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova.

SCAUNELE de Eugene Ionesco

Regizor de certă şi aleasă vocaţie, Kincses Elemer, cel ce a mai regizat la Craiova piesele „Năpasta” de I.L.Caragiale şi „Există nervi” de Marin Sorescu, face o relevantă declaraţie la premiera cu „Scaunele”, prima sa întâlnire, ca regizor, cu teatrul lui Eugčne Ionesco : „mă bucur că domnul Mircea Cornişteanu mi-a făcut această propunere. Am citit cinci-şase piese ale lui Ionesco şi am ales „Scaunele” (premiera absolută 1952, n.n). La început m-am cam speriat, dar acum cred că am făcut o alegere bună, pentru că este una dintre piesele care îţi oferă un prilej formidabil de căutări...” Într-adevăr, regizorul şi conducerea Naţionalului craiovean au făcut o bună alegere din opera întemeietorului teatrului absurdului, membru al Academiei franceze, doctor honoris causa al mai multor universităţi din Franţa, Israel, New York, Marea Britanie, dramaturgul născut în Slatina, bacalaureat la Craiova şi licenţiat în franceză la Bucureşti. Piesa „Scaunele“ se înscrie printre cele mai cunoscute ale celebrului autor: „Cântăraţa cheală”, „Lecţia”, „Jacques sau supunerea”, „Ucigaş fără simbrie”, „Rinocerii”, „Regele moare”, „Setea şi foamea”, „Macbett” etc. În România, prima reprezentaţie a avut loc deabia în 1965 la Teatrul „Nottara” din Bucureşti şi apoi după 1991, în mai multe teatre din ţară, printre care se înscrie anul acesta şi Teatrul Naţional „Marin Sorescu”.

Dramaturgul se confesează în volumul Journal en Miettes (1967) : „...nu mai fac parte din cutare clasă, nu mai ţin de cutare rasă, nu mai aparţin unei tabere sau celeilalte, ci sunt cu adevărat omul despuiat de tot ce este în el mentalitate partizană, sciziune, dezumanizare, ins alienat de o opţiune sau de un partid şi nu-i mai urăsc pe ceilalţi.” Sondînd în subconştientul său, Eugčne Ionesco detectează şi la personajele sale cantonarea într-o „falsă apariţie a realităţii, dezminţirea, nonsensul”. (Căutarea intermitentă, 1988), sau groaza, „angoasa că realitatea să nu fie reală sau că nu asta este realitatea”. Într-un articol din volumul „Teatru”, 2002, Ed. Humanitas, autorii Vlad Zografi şi Vlad Russo apreciază cu acuitate c㠄...răul,la Ionesco, e vidul de care e bîntuită viaţa noastră- un vid intrinsec, dincolo de gesturile şi reacţiile noastre spontane-, vidul împreună cu subterfugiile pe care le adoptăm spre a-l masca şi care ne împrumută un aer de marionete”. Acestea şi drama incomunicării sunt ideile forţă ale teatrului lui Eugčne Ionesco , inclusiv ale piesei „Scaunele” şi sensurile implicate reprezintă posibilele căutări invocate de Kicses Elemer. Autorul însuşi scria într-una din epistolele sale: «„Scaunele” sunt o încercare de împingere dincolo de limitele actuale ale dramei”»...Pentru a marca vidul ontologic al existenţelor umane, dramaturgul scrie o lucrare cu două personaje prezente în scenă fizic, Bătrânul (95 de ani) şi Bătrâna (94 de ani) alături de care, în final apare şi Statuia, o fantoşă prezentă până atunci doar ca voce din off. Ambii sunt pensionari, locuiesc pe o insulă, aproape total izolaţi de lume. El a fost „mareşal”, adică portar cu uniformă impozantă, undeva în oraş şi a participat ca soldat la ultimul război, bătrâna a stat acasă şi a aşteptat zadarnic ca soţul ei, despre care are o foarte bună părere (precum coana Efimiţa lui Caragiale), să acceadă la o stare socială care să le schimbe monotonia existenţei. Şi acum, la bătrâneţe, bătrâna îi reproşează soţului că nu a putut şi el să ajungă măcar administrator de bloc. Ambii sunt nemulţumiţi de viaţa lor şi încearcă cu disperare să o facă interesantă, spectaculoasă, respectabilă, organizând o ultimă recepţie la care invită personaje cu care s-au întâlnit în trecut pe lungul drum al vieţii. De fapt recepţia se desfăşoară doar în imaginaţia lor dezaxată de singurătate şi plictis, invitaţii virtuali sunt „aşezaţi” pe scaunele care rămân goale şi care se înmulţesc pe măsură ce imaginaţia bătrânilor inventează noi vizitatori. Când, din cauza scaunelor, nu mai au unde să se aşeze în propria locuinţă şi a Oratorului( statuie) care nu este capabil să transmită mesajul decisiv ,aşteptat, cei doi soţi consideră că au îndeplinit în sfârşit o faptă memorabilă la sfârşitul vieţii lor şi c㠄sărbătoarea”s-a încheiat” părăsind scena în care rămân scaunele goale ca şi vidul din sufletul lor. Ei părăsesc viaţa reală, absurdă şi tragică, învăluind-o în strălucirile de beteală şi confetti ale propriei imaginaţii, refuzând evidenţa ratării lor ontologice.

Cei doi actori care dau viaţă personajelor piesei interpretează magistral partituri extrem de dificile, reuşind să transmită tragismul vieţii irosite a personajelor când cu un zâmbet amar, când cu note ludice, într-o ţesătură de sensuri ale cărei culori dominante rămîn negrul şi cenuşiul.

© 2007 Revista Ramuri