Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un loc la coada răbdării. Biserica celuilalt

        de Horia Dulvac

Cu trecerea timpului, devenind mai tolerant cu greşelile aproapelui (de fapt o atitudine susceptibilă de subiective îngăduinţe cu tine însuţi), nu mi-am mai făcut iluzii în ceea ce priveşte relaţia credinţei cu cultura şi am acceptat cumva că oamenii de cultură suferă de un soi de protestantism organic. Am căpătat înţelegere în ceea ce priveşte obiceiul intelectualilor de a pune la îndoială şi a reformula pretenţia lor de a comunica într-o manieră directă cu Dumnezeu, fără intermediari. Fără medieri instituţionale, istorice şi deci mincinoase, intelectualul cel slab şi ezitant întreţine prin expresie o legătură directă cu divinitatea, făcându-i geloşi chiar şi pe dictatori.

Eu însumi am micul meu altar individual şi un ritual de comunicare destul de intens şi frecvent cu Tatăl. O relaţie atât de intensă, încât mulţi călugări, gândeam uneori cu orgoliu ascuns, ar avea cuvinte de laudă. Cu toate astea, rămâne o relaţie inconstantă, sporadică, din care biserica e deseori exclusă (în cele din urmă, toate acestea sunt consecinţa unui orgoliu evident arhetipal – ne gândim la orgoliu ca mobil al părăsirii Paradisului, imbold al copiei de a fi egalul originalului din care s-a desprins).

În această relaţie individuală pe care o am cu divinitatea, apelul la intermediari trece deseori neobservat. Creştinii i se adresează lui Isus cu acelaşi capital de speranţă cu care i se încredinţează lui Dumnezeu. (Ontologic corect, căci odată devenite locusuri consacrate ale nemuririi, aceste entităţi ies din istoria lor atribuţională - nu mai contează că au fost odinioară oameni – devenind una cu Tatăl lor).

Dar în această coabitare pe care o vrem directă, celălalt este exclus într-un mod pervers. Este aproape ucis în mod tăcut, aşa cum Cain a crezut că poate rămâne singură reflexie a Tatălui, şi că această acţiune a sa, de suprimare a aproapelui, ar putea trece neobservată.

Poate că ar trebui recunoscut pur şi simplu testul picat la examenul acceptării, fără inima strânsă, a legitimităţii celuilalt. O legitimitate care îi face loc aproapelui la masa copioasă a intimităţii (pe care o foame adamică o doreşte exclusivă) cu Dumnezeu. Cum să înăbuşi violenţa pornită dintr-o visceralitate profundă şi care pare susţinută ontologic, împotriva aceluia care, având acelaşi certificat de existenţă cu al tău, ameninţă să îţi ia locul? (Un loc în existenţă, în act, locul tău în viaţă adică). Cât amestec de disperare, iubire a Tatălui şi ipocrizie trebuie să mobilizezi ca să fii tolerant?

Îmi amintesc cu jenă senzaţia de disconfort şi ostilitate difuză împotriva aproapelui, când trebuia să stau, în diverse ocazii, la cozi. Coada e o ordine ostilă individualului, în care „se d㔠ceva dintr-o abstracţiune frustrantă şi cel de lângă tine te calcă în picioare să ţi-o ia înainte. De regulă, cea mai căutată marfă care „se d㔠este chipul lui Dumnezeu.

Cel mai frecvent se întâmplă asta în zilele de paşte, când oferta capătă şi consistenţa materială a prescurei, a trupului sfâşiat în bucăţi al lui Isus, oferit spre cea mai elementară digestie, ca spre o asimilare brută, barbară.

În aceste clipe, când trebuie să asimilăm în cea mai profundă digestie trupul sacrificial al profetului a cărui biserică neobişnuită are cărămizile formate din oameni, prezenţa celuilalt ar fi trebuind să ne dea o stare de fericire euforică.

Cu toate acestea, până şi acolo, prezenţa aproapelui mă irita.

Elementaritatea acestui test de toleranţă pe care îl picam cu exactitate, discrepanţa enormă între sacrificialitatea pe care o slujeam în actul religios şi incapacitatea mea ascetică, mi se păreau demoralizante.

Nu numai că nu mai suntem apţi de asceză, de rigoare rituală, dar aceasta nu putea fi înlocuită nici măcar de mireana răbdare, îmi spuneam!

În plus, eroarea: sacrificiul ni se livra ca suferinţă, cînd el era de fapt providenţială favoare. Toate detaliile meditaţiei mele vinovate indicau că, de fapt, micul test de penitenţă al „cozii răbdării” era de o superficialitate sau frivolitate înşelătoare, în realitate având un sens mai adânc...

Ne aflam deja în plin exerciţiu, a cărui ritualitate deja începuse, ca imprudenţii invitaţi la un spectacol televizat ce nu realizează că sunt în plină emisiune, acela al nudităţii sufleteşti în direct.

În fine, m-a îngrozit să descopăr cât de primar răspundeam totuşi la impulsuri, la uri difuze generate de acea metafizică gelozie: interpus între mine şi felurite semne şi icoane ale lui Dumnezeu (unul care se lăsa totuşi mediat), erau ceilalţi, o coadă mare de fraţi ostili care mă împiedicau să ajung în faţă, la altar.

Situaţia era cu atât mai alarmantă, cu cât pereţii aceia de spinări solide ale aproapelui păreau a fi chiar zidurile unei biserici la care nu aveam acces până nu rezolvam problema elementară a iubirii aproapelui. Un imperativ atât de simplu, pe care orgoliul nostru părea că îl poate pasa cu eleganţă, ca un dribling condescendent, urmând să trecem la lucrurile cu adevărat „serioase” (înţelegeam atunci de ce la unele mânăstiri testul ascultării sau unilinţei era pentru novici unul atât de frecvent). Comandamente serioase şi savante care, de fapt nu ajungeau nici măcar să fie începute cu adevărat, căci ne împotmoleam cu toţii (aici, erudiţia ajungea, cumplită ironie, paradoxal obstacol) la testul acesta simplu al celuilalt.

Dincolo de ipocrizia publică, prezenţa stânjenitor ontologică a aproapelui intra într-o ecuaţie fără soluţie logică, exasperantă. Pe de o parte, fiinţa individuală vrea să îşi exercite funcţionalitatea: aceea cu care te-a înzestrat cel ce ţi-a deschis porţile libertăţii, o misiune care ţine de conservarea identităţii. Pe de altă parte, ţi se cere să îţi dizolvi propriul contur, anihilându-ţi subiectivitatea. O asemenea divinitate, îţi vei spune, nu se poate aştepta decât la oameni revoltaţi...

Biserica Domnului se vădea a-şi fi îngropat mult mai adânc pereţii în trupurile celorlalţi decât ai fi crezut şi primul pas în relaţia cu Tatăl, trecea, iată, printr-o foarte complicată probă a unei cozi frustrante a unor fraţi ostili.

 

În definitiv, legitimitatea medierilor (cu excepţia celor la care am aderat cu fervoare – îmi vine în minte aici superba plasticitate a lui Cioran din „Lacrimi şi sfinţi”) este discutabilă. Punctul slab (de nedepăşit) al acestora este precara indescriptibilitate a celui pe care îl reprezintă.

Adversitatea faţă de intermediar este de înţeles: la început el este om, născut ca şi noi din femeie, adică a fost şi el celălalt în raport cu cineva şi asta ne alimenta chiar impulsul să-l ucidem, a fost şi el unul care avea ca şi tine ceva de revendicat la masa intimităţii cu Dumnezeu, pe care acum, iată, vrea să o mănânce toată.

E de înţeles cum aproapele ne irită şi este legitimă nevoia de intimitate. Prezervăm o relaţie exclusivă cu Tatăl, vrem să avem o comunicare personală cu Dumnezeu. În materie de mediere, accceptăm o singură dată serviciile exhaustive ale unui profet, căruia îi concedem adeziunea noastră entuziastă, intolerantă chiar (pentru că ne înspăimântă inflaţia necontrolată a lumilor secunde care trebuie să ţină locul marelui Original).

Această adeziune nu e dată uşor. Resursele ontologice ale medierii pot fi comentate. Principalul impediment e acela ce derivă întâi din „atributul” lui Dumnezeu de „a nu avea nici un atribut”, de a nu fi definit. ( La întrebarea „cine eşti”, răspunsul a fost „Eu sunt Cel ce sunt”- şi nu „eu sunt cel ce se arată într-un anumit fel”, sau „cel care are atributul cutare”. O lipsă de atribute, de alminteri irevocabilă, căci „nu poate omul să vadă chipul meu şi să trăiască”.)

Această lipsă de distincţii pune sub semnul întrebării valabilitatea misiunii unui mediator, care, culmea, se revendică nu doar de la a fi un fiu al entităţii, ba chiar clamează că este identificabil şi una cu ea.

Până la urmă, singurul mod în care putem defini ceva care să contribuie la o eventuală descriptibilitate a lui Dumnezeu este pe calea delimitării sale negative. Aceasta urmează de pildă calea prin care copilul psihic orb al lui Freud ia act de existenţa lucrurilor prin interdicţii legate de existenţa sau utilizarea lor.

„Să nu pui mâna pe partea ascuţită a cuţitului”, de exemplu, reprezintă debutul unor extraordinare distincţii, născute prin negaţie: cuţitul are deja două părţi, dintre care una este interzisă. Se declanşează o judecată de-o analicitate elementară ce priveşte obiectul, dar şi relaţia noastră cu el.

De altfel, obiectul nici nu putea exista înaintea unei minime delimitări spaţiale de tipul: „acest lucru este cel ce începe de la marginea /membrana/ ta”, ceea ce înseamnă tot o delimitare în sensul interdicţiei aplicate subiectului şi obiectului de a-şi amesteca conţinuturile, ş.a.m.d.

Revenind la negativitatea înnăscută a mecanismelor gândirii: ea este aptă să fie făcută responsabilă şi de ostilitatea faţă de celălalt.Totodată, ea susţine un mecanism al negaţiei iremediabil încifrat în mecanismele gândirii şi, în final, în felul în care desenăm trăsăturile lumii noastre.

Am verificat personal, de-o manieră destul de primitivă, dar animat de o legitimă curiozitate, felul în care lumea pare a se crea deodată cu percepţia, aplicând unui nepot în vârstă de câţiva ani, următorul experiment:
i-am aşezat linguriţa cu care îi dădeam piureul de banane în dungă, astfel încât, odată privit, acest obiect să fie o simplă linie. Între timp,
i-am explicat funcţionalitatea linguriţei (foamea, papilaritatea experimentului garantau interesul micului meu subiect): obiectul e compus dintr-o coadă, care serveşte să poată fi luată cu degetele şi căuşul, care e elementul principal, în care îi pun hrana. (O hrană care venea în sprijinul logicii digestiei lui, un aparat laborios mai degrabă de anexare a exteriorităţii şi realului, o funcţiune semiotică a digestiei.)

Apoi l-am rugat pe copil să deseneze ceea ce este în faţa lui, aşteptând apoi emoţionat. Oare ce va reproduce subiectul micului meu experiment? Mă voi trezi oare cu nişte forme de neînţeles, născute dintr-o geometrie nemaiîntâlnită? Sau poate ochiul şi mintea îşi vor dezvălui recea lor raţionalitate, iar copilul va desena o simplă linie curbă, adică ceea ce vedea?

Ei bine, rezultatul a fost într-un fel surprinzător: nici geometrii fantastice, nici iluziile optice ale ochiului (pe care se pare că mintea nu pune prea multă bază, avertizată asupra frivolităţilor lui). Aveam desenată în faţă linguriţa funcţională, adică ceea ce îi explicasem, o proiecţie a propriului meu model mental exhibat în cuvinte şi explicaţii, codiţa şi căuşul. Un desen nu al vizualităţii reci, ci al funcţionalităţii descrise de mine în cuvinte, deci aservite deja unui anume discurs şi unei anume logici.

Era clar că ochii nu văd decât în cadrul unor structuri mentale care trebuiesc înainte pregătite ba chiar devenea tot mai legitimă bănuiala că lumea întreagă risca să nu mai fie în afara acestor reprezentări.

Revenind la felul în care îl percepem pe Dumnezeu în cadrul unor delimitări formulate prin negaţie şi la ostilitatea noastră infantilă faţă de celălalt, în legătură cu care avem o puternică interdicţie: „să nu ucizi” este, alături de sentinţa negativă a lui „să nu mănânci din fructul oprit” (arhetipal, actul mâncării pare a se aplica obiectului interdicţiei în mod general), unul din comandamentele care ne fac îndelung răbdători, punându-ne la una din cele mai elementare dar şi mai grele încercări, aceea de a te disoluţiona pe tine, proiectându-te în celălalt.

© 2007 Revista Ramuri