Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Etnicul românesc și ideea europeană

        Ionel Bușe

(50 de ani de la moartea lui Constantin Rădulescu-Motru)

 

Sintagma „cultură românească” este legată la origine de ideea de națiune. Națiune politică sau culturală? În genere, reproșurile care se aduc definirii națiunii în spațiul românesc sunt legate de ideea de etno-națiune. Unii autori merg până într-acolo încât o consideră anacronică deoarece menține accepțiunea romantică a Volkgeist-ului, eludând-o pe cea iluministă franceză, cu determinanta ei politică și civică. De unde și distincția dintre naționalismul civic (occidental) și naționalismul etnic (central și est-european). Poate că această dihotomie dintre cultural și politic are nevoie de un terț inclus sau cel puțin de o reconciliere. Nici o națiune nu este construită exclusiv pe criterii politice sau pe criterii etno-culturale. Dacă națiunea este o „comunitate imaginată”, după  expresia lui Benedict Anderson, cultura națională nu ar fi decât cultura unei comunități imaginate care și-a construit de-a lungul istoriei un spațiu simbolic și o anumită identitate. Este această comunitate mai puțin reală? Dincolo de elementele comune care ar defini o națiune pe criterii etnice, potrivit exigențelor secolului XIX (limbă, origine și teritoriu comun, conștiință istorică etc.), există comunități care, deși locuiesc pe același teritoriu, au origini etnice diferite și vorbesc limbi diferite. Termenul de națiune trebuie să aibă, de aceea, o fluiditate mai mare, și cu el și cel de cultură națională. Cei doi termeni sunt legați direct, într-adevăr, de ideea de modernitate. Nu se poate vorbi de cultură franceză înainte de secolul al XIII-lea, când nu existau nici măcar premisele unei limbi unitare. Cultura, în sensul modern al termenului, este legată de o limbă literară iradiată de centrele urbane și de elita care a modelat-o. Se poate vorbi, însă, și de o forma mentis conservată în tradiție, în anumite arhetipuri sau rădăcini ale limbii și culturii franceze, germane, românești etc. La toate acestea se adaugă, fără îndoială, valorile civice ale modernității.

Întrebarea noastră este : ce rol mai pot juca astăzi „etnicul” și  „românismul” lui Constantin Radulescu–Motru în raport cu ideea de spiritualitate europeană ? Fidel tradiției germane în diferențierea dintre termenii de „cultură -  Kultur” și „civilizație - Zivilization”, Gemeinschaft și Gesellschaft, Constantin Rădulescu-Motru reia mai vechea controversă dintre tradiționaliști și moderniști, de pe poziția personalismului energetic și a psihologiei sociale al cărei obiectiv era să explice însușirile sufletești ale popoarelor, ca și vocația lor istorică. În spiritul epocii, ideile filosofului nu se deosebesc cu mult de încercările generațiilor mai vechi de la Junimea, ale „tradiționaliștilor” de la începutul secolului XX care se prelungesc până la Tânăra Generație a lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran. Originalitatea demersului său stă poate în răspunsul la întrebarea asupra destinului culturii române, pe care o întâlnim în Cultura română și politicianismul, lucrare apărută în 1904: „Oare aceste schimbări de decor, începute la 1848 și continuate în tot cursul jumătății a doua a  secolului trecut, pătruns-au ele în firea poporului român, pentru a constitui cu acesta o unitate sufletească, din care să izvorască motivele unei activități viitoare? Asimilat-a oare poporul nostru în firea sa obiceiurile, instituțiunile, cultura Apusului, pe care în aparență le imităm atât de docil? Deșteptat-au formele civilizației apusene, în mijlocul cărora noi ne învârtim, și fondul sufletesc care le susține aiurea? Sau, sub aceste forme de împrumut, trăiește mai departe fondul nostru moștenit de veacuri?” (Constantin-Rădulescu-Motru, « Cultura română și politicianismul », în Scrieri politice, Ed. Nemira, Buc.,1998,  p. 121).

Înainte de 1989 multe din simbolurile culturii românești au fost confiscate de dictatură. Din acest motiv a fost necesară demitizarea și dezeroizarea lor. Cu toate acestea, se uită prea adesea că imaginarul nu are numai o situare negativă și că lui îi datorăm producțiile simbolice ale culturii, credințele și chiar formele noastre morale. Una din criticile frecvente aduse mitului românesc al originilor apare sub forma  „modernității problematice”, cum o numește Alexandra Laignel-Lavastine, transferată de către intelighenția culturală (critici, istorici, filosofi etc.) la nivelul percepției politicului ca dramatizare a problemei naționale. În acest sens, autoarea consideră că „figurile cele mai emblematice ale gândirii politice românești de la perioada dintre cele două războaie mondiale la epoca lui Ceaușescu și-au adus substanțialul lor concurs la tematizarea de tip „esențialist” ba chiar metafizic, mereu militant, a unei „românități” care să consolideze conștiința unei unități organice indefectibile, reunind indivizii, statul și poporul într-o totalitate nediferențiată” (Alexandra Laignel-Lavastine, « Le XXe siecle roumain, ou la modernité problématique », în Histoire des idées politiques de l’Europe centrale, coord. Chantal Delsol și Michel Maslowski, PUF, 1998, pp.565-566). Acest aspect există, într-adevăr, în parte, la gânditorii români citați de autoare. Este exagerat, însă, să vedem în ideea unei modernități problematice numai un politic confruntat cu sindromul „de la peur-pour-l’existence-de-la-communauté”. Modernitatea problematică este firească la un popor care începe să se occidentalizeze relativ târziu și care resimte dizlocările acestei modernizări. În acest sens, critica lui Constantin Rădulescu-Motru se îndreaptă mai ales împotriva mimetismului neproductiv al formelor fără fond. Termenul de „românism” este, fără îndoială, depășit din perspectiva unei „Political correctness” de astăzi. Trebuie să vedem însă și rațiunea pentru care filosoful susținea ideea românismului ca românitate, în sens cultural. Aceasta exprima necesitatea unei realizări vocaționale a românilor pe fundamentul cerințelor vieții colective din spațiul românesc și participarea ei la noua spiritualitate europeană. Filosoful vorbește de un european mai realist care se naște după primul război, de un  european care refuză normativismul și convenționalismul juridic al secolului XIX. Chiar exagerată, în deceniile nașterii dictaturilor, critica  individualismului și liberalismului politic al secolului XIX are totuși scopul de pune sub semnul întrebării un tip de individualiate abstractă supusă numai legilor pieții și convenționalismului juridic, în dezacord cu vocația socială determinată de aptitudinile pe care o colectivitate umană le poate avea prin mediul ei de viață. Și aici el are în vedere determinanta spirituală a omului ca ființă socială. În acest sens, se poate vorbi de un umanism construit pe fundamentele metafizice ale sufletului colectivităților. Oricât de esențialist și conservator ar părea, el prevede o apropiere, dar și o confruntare dintre cele două ideologii (liberalism radical burghez și marxism) ale secolului XX, care, sugerează Motru, neglijând omul au neglijat partea lui spirituală. În acest sens, reconsiderarea valorilor etnicului românesc și a vocației sale istorice este obiectivul românismului. O caracterizare succintă a acestui mariaj arată direcția ideilor sale socio-politice în reformarea societății: „…Etnicul este acumulare, vocația este creare. Pe baza etnicului, ființa românului dobândește dreptul de a figura în muzeul etnografic al omenirii. Dreptul de a participa la viața istorică a omenirii îl dă numai conștiința vocației de român”(Constantin Rădulescu-Motru, op. cit., p.91).Trebuie subliniat faptul că filosoful se detașează atât de bolșevism cât și de fascism și hitlerism, pe care le consideră ideologii totalitare.

Astăzi, într-o epocă intens secularizată, globalizarea suspendă miturile fondatoare, amintirile istorice, ideea de teritoriu comun, de etnicitate, de limbă națională etc. Sub impresia dispariției centrului, însă, și a afirmării pe scena istoriei a tuturor comunităților, aceasta presupune, totuși, sub autoritatea economicului, politicului și a unei limbi engleze departe de exigențele culturilor naționale, o uniformizare sui generis. Pe de altă parte, în mod paradoxal, spațiul european, căutându-și identitatea în raport cu alte spații, își redescoperă vechile rădăcini culturale comune popoarelor sale. Din acest punct de vedere, cu toate diferențierile istorice ale națiunilor, Europa se consideră unitară prin moștenirea comună greco-latină și creștină etc. Cu alte cuvinte, există, din perspectiva originilor, un spațiu imaginar arhetipal european și un sincretism al diverselor curente culturale ca: Renașterea, Reforma, Iluminismul etc. La aceasta se adaugă și o identitate proprie fiecărui spațiu cultural (vest-european, central-europen, sud-est european) ca și a fiecărei națiuni a Europei.

Proiectul Noii Europe, care ia naștere după război, determinat și de faptul că naționalismele primei jumătăți a secolului XX alunecaseră spre rasism și identitarism, arată că valorile politice care au învins sunt cele ale ideii europene. Unitatea politică a Europei se fundamentează pe alte valori decât cele ale națiunilor. În aceste condiții, rămân valorile simbolice naționale doar în marele muzeu cultural al vechii Europe? Este acest proiect politic normativist o rațiune suficientă pentru solidaritatea cultural-simbolică a europenilor? Unde este unitatea lor simbolică, dacă imaginariile sociale naționale nu comunică între ele, fiind limitate de frontierele de limbă, cultură, religie, nivel de dezvoltare etc?

Dincolo de clișeele naționaliste din spațiul european și cel românesc, se manifestă astăzi un euroscepticism cu privire la prezența cetățenilor europeni în spațiul lor public. Europa politică a luat-o  înaintea celei simbolice. Se poate vorbi, într-un sens mai slab, chiar de un identitarism normativist. Un identitarism care are în vedere supremația elitei politicului asupra simbolicului și opiniei publice în spațiul european. Nu există încă un spațiu public european în care actorii religioși, politici, culturali să-și exprime opiniile, să se recunoască în simboluri comune, așa cum se întâmplă în spațiile publice naționale. Renașterea naționalismelor politice în Europa de astăzi este determinată și de firava comunicare dintre Europa politică și Europa simbolică a națiunilor europene. Transferul de suveranitate trebuie dublat de unul simbolic. Dacă națiunea s-a constituit ca o comunitate imaginată, Europa, cu diferența specifică epocii, trebuie să-și creeze unitatea pe simboluri noi, la fel de solide ca cele naționale, facilitând comunicarea dintre spațiile ei etno-lingvistice particulare. Dacă avem în vedere faptul că dezbaterile din spațiul public trebuie să determine sfera politicului, nu invers, cum nu există un spațiu public european, omul politic europeus de la Bruxelles riscă să intre în diverse fundături de genul Tratatului constituțional.

Ideea europeană nu aparține Europei, ci națiunilor care o compun. Granițele spirituale sunt mai greu de trecut decât cele politice. Fiecare națiune din interiorul UE are datoria să-și asume europenitatea. Teoretic, în interiorul Europei nu mai există frontiere. Practic diferențele de dezvoltare economică, de credințe, mentalități, limbă sunt imense. Paradoxal, națiunile ale căror elite au fondat Noua Europă sunt cele mai reticente la deschiderile simbolice ale acesteia. Esticii sunt mai determinați în a învăța limbile statelor occidentale și culturile lor, decât vesticii, din rațiuni economice, sociale, și nu numai. Există o solidaritate a vestului față de est, a nordului față de sud. Nu ține numai de interesul economic, ci și de mentalitate. Nu întâmplător: mass-media europeană întreține mai curând un model indiferent, uneori chiar conflictual cu alteritatea estică, alimentând, ca și omul politic, nu atât frica de Celălalt, cât, în forme subtile, identitarismul. Poate că nu sunt prea multe lucruri de învățat de la esticii europeni. Unul singur ar fi însă de ajuns: tragedia recentă a unei jumătăți de secol.

Cu mai bine de șaptezeci de ani în urmă, Constantin Rădulescu-Motru își exprima speranța că „noua spiritualitate a Europei va trebui să-l facă (pe român n.n.) să renască la o menire nouă, dându-i conștiință de sine. Așa își va îndeplini ea datoria față de poporul român” (Op. cit., pp.107-108). În ce fel? În Europa este încă un emigrant, un bastard la frontiera dintre cetățean și străin, cum ar spune Platon. Acasă asistăm la o devalorizare a potențelor lui creatoare de către un om politic care se mai și scălămbăie la valorile europene la care tocmai a aderat, în numele unei false identități naționale. Nu este actual filosoful când scrie că „productivii au fost înlăturați pentru a se face loc improductivilor; împrumuturile făcute în Apus, sub diferite forme, împrumuturi de idei și de bani, au fost utilizate pentru a mării beneficiile personale, iar nu productivitatea culturală a țării”? (Constantin Rădulescu-Motru, «Vocația, factor hotărâtor în cultura popoarelor», în Personalismul energetic și alte scrieri, Ed. Eminescu,  Buc., 1984, p. 740). Cine e interesat ca cetățeanul român să fie educat și prosper, cum îl dorea Motru? În nici un caz demagogul nostru de serviciu, care jură pe Constituție la zile mari, servind interesele oligarhiei care l-a „înnobilat” legitimându-l azi ca om politic european.

 

Nr. 1/2008
Nominalizãri pentru Premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2006

Douã zile la un castel din Polonia, o zi la Dresda
de Gabriel CHIFU

dumnezeu la abator
de Anton JUREBIE

Dimoviana
de Dan CRISTEA

Din jurnal (1992)
de Gabriel DIMISIANU

Dupã un faliment (IV)
de Alexandru GEORGE

„Viata Româneascã“
de Florea MIU

Memoria provizorie
de Nicolae PRELIPCEANU

Academia de pe Gianicolo (II)
de Adrian POPESCU

Versuri
de Ion Maria

La portile Orientului
Daniel Cristea - Enache

Festivalul Comediei Românești
Mircea GHITULESCU

Etnicul românesc și ideea europeană
Ionel Bușe

Matei Vișniec Scenografia așteptării
Iulian BOLDEA

Matei Vișniec
Iulian BOLDEA

Către nemurire
de Horia GÂRBEA

poeme nouã
Mihai ENE

„Trecutul nu trebuie uitat….”
Sonia CUCIUREANU

Funigei
Julio CORTAZAR

Încă o dată, clasic și modern
Ioan LASCU

Romanul neîntâlnirilor
Gabriela GHEORGHISOR

Rocambolescul în haine postmoderniste
Gabriel COȘOVEANU

Carte de recitire
Bucur DEMETRIAN

Nepieritoarea utopie a poemului
Paul ARETZU

Poezie dintr-un întuneric luminat
Luminița CORNEANU

„Ce citeau, cum citeau” locuitorii secolului 19
Dania-Ariana MOISA

Inspirat de heruvini
Geo VASILE

Ipostaze creatoare
Petre CIOBANU

Câteva impresii ale unui cititor meloman
Mircea MOISA

Arta de a fi discipol mereu
Paul ARETZU

Alexandru Păsat

Un poet al câmpiei
Bucur DEMETRIAN

Mihail Sebastian – magia paginii și a condeiului spornic
Henri Zalis

Sub semnul melancoliei
Florea MIU

Literatură și istorie la Thomas Babington Macaulay
Victor Olaru



© 2007 Revista Ramuri