Nu voi adăuga noi glose cu privire la condiţia, statutul, oportunitatea cronicii de întâmpinare, exerciţiul critic, relegat în pagina de revistă sau reiterat în volum, având aceeaşi legitimitate câtă vreme face posibilă supravieţuirea lumii textuale în ambianţe diferite, cu condiţia unei reacţii adecvate în faţa literarului (criterii clare, predictibilitate, scriitură marcantă).

Cu un titlu rezonant, Apărarea şi ilustrarea poeziei, cartea lui Vasile Spiridon, apărută recent la editura ieşeană Timpul, pare să adune un număr de cronici dedicate „celor ce apără şi ilustrează în literă şi spirit poezia română”. Aceasta la o primă vedere. De fapt, avem în faţă o construcţie mult mai ambiţioasă, racordând studii despre discursul poetic (Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Petre Stoica, George Vulturescu), eseuri aplicate la creaţia lui Gellu Naum, citit prin lentila critică a lui Ion Pop, Florin Mugur, Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu, Gheorghe Pituţ şi Ioan Alexandru, comentarii de primă instanţă (Gellu Dorian, Emil Nicolae, Ion Tudor Iovian, Ioan Moldovan) şi cinci fişe standard de dicţionar (Mihai Ursachi, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Nicolae Panaite). Dincolo de sumarul destul de eteroclit supus arhivării, ceea ce singularizează cartea este pre - cuvântarea. Pentru că, sfidând obişnuinţele (inversând rolurile), cel care pune în pagină „avatarurile criticului de poezie” este un poet: Adrian Alui Gheorghe.

Simpatică, erudită, alertă, prefaţa se constituie, ea însăşi, într-un mic eseu pe tema „Suntem ceea ce citim”. „Apărarea” criticului se face, nici nu se putea altfel, prin poezie. Adrian Alui Gheorghe preîntâmpină toate posibilele reproşuri ce s-ar putea aduce demersului evaluativ selectând câte un vers din fiecare autor prezentat, „ca să dovedim unitatea de simţire a poeziei noastre, gustul criticului, starea poetului român, de azi şi de dintotdeauna, coerenţa între epoci îndepărtate sau apropiate”. Rezultă, din colaj, un interesant poem de factură postmodernă, definitoriu pentru cei doi ilustratori poeticeşti de acum.

Vasile Spiridon deschide seria afinităţilor specioase cu „primul Eminescu”, intuit de către Titu Maiorescu drept argument principal în susţinerea „direcţiei nouă” menite să afirme genul creator artist în locul aceluia politic, propriu paşoptismului. Criticul nuanţează importanţa „documentară” a debutului adolescentin în revista „Familia”, aduce precizări necesare cu privire la relaţiile deloc lineare ale poetului cu „Junimea” şi formulează net concluzia firească: „Eminescu a fost, în definitiv, ceea ce a vrut el însuşi să devină...”.

Un subiect deja consacrat în bibliografia lui Vasile Spiridon îl constituie opera lui Nichita Stănescu (vezi monografia de la „Aula”). De data aceasta cercetarea validează poetica necuvântului, „epifanie a absenţei aparente”. Dar miza studiilor stănesciene se află în încercarea de a depăşi dificultăţile unei creaţii surprinzătoare, eterogene, pentru a descoperi un posibil „nucleu originar din care emană multitudinea impulsurilor imaginare”. Deşi lectura liricii lui Nichita Stănescu presupune paliere diferite (ca amplu poem de parafrază pascaliană, ori ca suită de poezii distincte), între poemele conceptualizate şi improvizaţia ludică se naşte acea „poeticitate interdisciplinară” căreia îi este indiferent pretextul viziunii: ştiinţific, logic, filosofic, matematic, cosmologic, lingvistic. „Poetul răspunde provocărilor Universului şi le înseriază poeziei întâmplărilor cosmice, el realizând sinteza dintre afectivitate şi elanul cognitiv printr-o logică empatetică”.

Fără să trec în revistă, în totalitatea lor, comentariile, „aproximările”, notaţiile şi articulările critice operate de autor, voi remarca accentul pus pe valorile înfăptuirii, obstinaţia angajării în descifrarea timbrului specific, analizele pătrunzătoare relevând o certă vocaţie performativă. La Petre Stoica, de pildă, evidenţiază dezagregarea progresivă a eului, victimă a unei lumi cu care a cochetat complice şi care se întoarce împotriva lui. „Conflictul dintre spaţiul ocrotitor domestic şi cel citadin dispersant realizează , – în acest caz - , la nivel formal, o relaţie de inserţie sau montaj tipică poeziei moderne”.

De cele mai multe ori, investigaţia critică se desfăşoară pe un traseu profitabil al directităţii, iar diagnosticul este pus cu precizie şi acurateţe: „Cenzura intelectivă şi ironică a emoţiei, precum şi filtrul expresivităţii livreşti şi prozaice amintesc de un vechi echinoxist. Se dă dovadă de o adevărată artă a răbdării în adunarea unui convingător fond de nelinişte pentru exerciţiul poetic rafinat de tristeţe şi singurătate. Ioan Moldovan nu s-a contaminat de postmodernism”.

Încredinţat că fiecare poet (dar şi critic) are biografie şi destin, Vasile Spiridon îşi aşază, semnificativ, cartea sub semnul lui Don Quijote, recunoscând lucid capcanele solitudinii şi dezolării pe traseul seducătoarei aventuri iniţiatice hrănite de himerele livreşti.