Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre filosofia lui homo viator

        de Ioan Lascu

O nouă carte a lui Leonid Dragomir despre gândirea lui Mihai Şora, un filosof ce are toate şansele să ajungă centenar, a apărut în acest an la Editura Cartea Românească. Este vorba de Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei. În ceea ce-l priveşte pe Leonid Dragomir, el se află la a doua încercare de acest fel, pentru că prima s-a materializat prin publicarea, în anul 2005, a unei cărţi de convorbiri cu acelaşi Mihai Şora, intitulată Despre toate şi ceva în plus. Aşadar poate fi întemeiată constatarea că Leonid Dragomir, doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti, cu o teză despre Nietzsche şi Freud, îşi dedică ultimii ani cunoaşterii personalităţii şi cercetării operei lui Mihai Şora, pe care l-a întâlnit prima oară în 2001.

Bucurându-se de prestigiul unui intelectual rasat şi al unui filosof de mare rigoare şi profunzime – cum altfel s-ar putea vorbi despre o gândire filosofică înaltă şi esenţializată? –, Mihai Şora a debutat cu o carte scrisă în limba franceză, fapt întâmplat chiar la Paris, la celebra Editură Gallimard, în ianuarie 1947. Se numea Du dialogue intérieur. Fragment dŽune anthopologie métaphysique şi atrăgea atenţia unor teoreticieni şi filosofi de talia lui Etienne Gilson, Jacques Maritain, Emile Bréhier, Stéphane Lupasco. Tot Etienne Gilson a fost cel care l-a recomandat pentru un post la Centre National de la Recherche Scientifique. Astfel, la vârsta de 30 de ani, Mihai Şora (n. 7 noiembrie 1916) avea toate şansele să pătrundă şi să se consacre în lumea mare a filosofiei franceze, fiind, în primul rând, cel dintâi filosof român publicat la Gallimard. Este urmărit însă de neşansă, pentru că în 1948 se întoarce în ţară ca să-şi revadă părinţii, dar nu mai poate reveni în Franţa (unde plecase cu o bursă de studii, în 1939) – tocmai se lăsase „cortina de fier”… În România lucrează mai întâi la Ministerul Afacerilor Externe, apoi la Editura pentru Limbi Străine, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA) – redactor-şef, Editura Enciclopedică şi Ministerul Învăţământului. La ESPLA (devenită ulterior Editura Minerva), Mihai Şora a lansat noua serie a accesibilei şi mult gustatei colecţii „Biblioteca pentru toţi”, care, din nefericire, a încetat să mai apară după 1990. În 1977 se pensionează şi… de remarcat este faptul că, în toată această lungă perioadă (30 de ani) când este activ funcţionarul şi omul de cultură, filosoful… tace. Imediat, în anul următor, apare la Editura Cartea Românească Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic, scrisă însă cu mult înainte. Anul 1985 înregistrează publicarea, la aceeaşi editură bucureşteană, a celei de a treia cărţi – A fi, a face, a avea. Căderea dictaturii ceauşiste îngăduie revenirea în agora şi în viaţa culturală a multor intelectuali de anvergură siliţi de regimul discreţionar să stea în umbră. Mihai Şora se numără printre membrii fondatori ai Grupului de Dialog Social (GDS), este ministru al învăţământului în primul guvern postdecembrist şi semnatar al celei de a patra cărţi, terminată cu doi înainte – Eu & tu &el & ea… sau dialogul generalizat (Editura Cartea Românească, 1990). Peste cinci ani, la Editura Humanitas apare, în sfârşit, şi versiunea românească a cărţii de debut de la Gallimard, iar peste alţi zece, în 2005, a cincia carte de filosofie – Clipa şi timpul, la Editura Paralela 45. Volume consistente de articole, eseuri, conferinţe, interviuri, evocări precum Firul ierbii (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1998), Filosoficale. Filosofia ca viaţă (Editura Elion, Bucureşti, 2000) sau Locuri comune (Editura Universalia, Bucureşti, 2004) complinesc o activitate şi o operă cu o persistenţă de şase decenii. Proiecte de dată recentă vizează publicarea în versiune românească a scrierilor în limba franceză ale lui Benjamin Fondane şi, de asemenea, o carte de ansamblu, de sinteză, de tip monologal, cuprinzătoare a întregii opere filosofice:

„… o expunere monologală, ba chiar mai mult: impersonală. Adică mă voi extrage din persoana mea pentru ca să fac un text neutru în legătură cu o teză pe care o expun. De altfel, în măsura în care s-ar realiza proiectul adunării tuturor lucrărilor filosofice împreună, s-ar mai strânge câteva texte care fac peste o sută de pagini. […] S-ar putea ca, la un moment dat, să imaginez cuprinderea în ansamblu a celor de alură filosofic㔠(p. 161).

Vizitat neîntrerupt de „întrebări globale” ce sunt totodat㠄circulare” şi „cu adevărat vitale”, Mihai Şora caută răspunsuri care, în desfăşurarea lor, să dea la iveală un itinerar. Este o călătorie a gândului interogativ şi cercetător care duce spre o filosofie a lui Homo viator. Sunt întrebări structurante ale întregii vieţi a filosofului care îşi află răspuns chiar în imaginea acestei vieţi. Dialogul interior despre care Mihai Şora vorbeşte de nenumărate ori după prima apariţie, în Franţa, a cărţii omonime, este un mod de interogare şi reflecţie al filosofului cu şi despre sine în raport cu lumea, o „zbatere-dezbatere” interioară. Acest tip de dialog se stabileşte între voci lăuntrice distincte. Omul trebuie să facă mereu „o alegere între da şi nu”. Pornind de aici întrebările privitoare la „esenţa omului” vizează, de fapt, nu o miză teoretică ci una existenţială, de răspunsurile căutate (şi găsite) atârnând întreaga orientare a vieţii. Gândirea lui Mihai Şora se îndreaptă spre o construcţie filosofică al cărei centru este a fi care semnifică bucuria de a trăi şi împlinirea de sine prin comuniunea cu ceilalţi, împărtăşind „taina bunei convieţuiri”. Această construcţie (şi nu neapărat sistem) nu trebuie căutată cu tot dinadinsul, căci „iese singur[ă] la lumină, nu trebuie să te încordezi spre el [ea]”.

Cartea lui Leonid Dragomir are o compoziţie aparent hibridă dar cu ajutorul ei se urmăreşte efectiv explicarea unei opere şi relevarea unei personalităţi prin raportarea explicită la propria operă şi reflecţie. De aceea primele cinci capitole încearcă să explice/ expliciteze, cu mijloacele filosofului, cărţile (în ordine cronologică) edificate tematic şi conceptual de Mihai Şora, scoţându-le în evidenţă problematica: „dialogul interior” orientat către „salvarea ontologică”, „modelul ontologic” raportat la şi revizuit ca „model po(i)etic”, „modelul ontologic” – „dezvoltări şi aplicaţii”, dialogul extins la/ imbricat în „filosofia politic㔠şi „temporalitate versus eternitate”. După o atare etalare explicit-analitică, Leonid Dragomir îl provoacă pe Mihai Şora la „discuţii despre” Dialogul interior, Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Clipa şi timpul. Este ingenioasă această punere faţă în faţă, opera fiind (re)examinată din două perspective: expozitiv-analitic-critică şi dialogal-personal-autocritică. Ideatica dar şi istoricul acestor cărţi sunt puse astfel în lumină, mai degajat şi mai accesibil pentru cititorul neiniţiat. Tot pe urma precedentei cărţi – Despre toate şi ceva în plus – Leonid Dragomir se întreţine cu nonagenarul Mihai Şora despre proiectele de viitor, primul fiind indus în intenţia de a publica „cele patru cărţi într-un volum compact ce va purta titlul Sarea pământului”. Legat de acesta, filosoful s-ar gândi să realizeze „o reconstrucţie sistematică a întregului parcurs filosofic”. Al doilea proiect are ca impuls iniţial „lectura Întâlnirilor cu Şestov ale lui Fondane”, care, spune Şora, i-au oferit atunci „o mare revelaţie, o iluminare în legătură cu această relaţie personală cu transcendentul” – „o viziunea teoretic㔠la Şora, „o fervoare extraordinar㔠la Fondane. Proiectul se concretizeaz㠄într-o acţiune de traducere şi editare a operei lui Fondane, pe care o realizăm, Luiza Palanciuc şi cu mine, într-un act de fervoare comună, fiecare revăzând ceea ce traduce celălalt: o traducere în doi, dar omogenă de la un capăt la celălalt.” (p. 153). O descoperire „la modul vital” a lui Fondane, adăugată acestei fervori a traducerii, justifică proiectul transpunerii din franceză a textelor datând din a doua parte a vieţii lui Beniamin Fundoianu alias Benjamin Fondane, gazat la Auschwitz împreună cu sora sa, în 1945, pe când avea numai 46 de ani.

Urmărit încă din copilărie de sentimentul copleşitor al unei „identităţi cu totul”, de „întrebările globale ca întrebări vitale”, convins c㠄Filosofia adevărată iese la iveală prin spusa şi din fapta unui om trăind printre oameni”, prin continua raportare interioritate-exterioritate, Mihai Şora crede în filosofie şi o locuieşte ca pe „o continuă confruntare, mereu luată de la început, a omului cu sine însuşi şi cu lumea, efectuată în interiorul şi cu mijloacele culturii, adică cu tot ce ştii după ce ai uitat tot ce aflaseşi.” (p. 164). Învecinat într-o oarecare măsură cu fenomenologia şi cu personalismul, cu îndepărtate şi involuntare ecouri existenţialiste, Mihai Şora, cel mai important filosof român în viaţă, construieşte o filosofie a bucuriei de a fi şi a speranţei împlinite prin comuniune şi iubire, inebranlabile fundamente ale umanismului creştin.

© 2007 Revista Ramuri