Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Arta e singura îndeletnicire umană care învinge fără să lase în urmă învinşi şi cucereşte fără să umilească.“

        de Varujan Vosganian

Interviu realizat de Horia Gârbea

Horia Gârbea: E cam neobişnuit să începi un interviu cu un scriitor cu cuvintele „Stimate domnule senator”, dar nu am încotro. Aşadar… Stimate domnule senator, Varujan Vosganian, când aţi scris Cartea şoaptelor ce aţi aşteptat de la public, de la critică şi de la dvs. înşivă? Aţi anticipat şi calculat minuţios succesul? Aţi mizat pe efectul emoţional al temei?

Varujan Vosganian: Diferitele mele ipostaze au fost, adesea, sursă de nedumerire, ca să nu mai pun la socoteală ironiile. Cum se împacă poziţia de membru al Parlamentului, de ministru al economiei şi finanţelor cu aceea de creator, mai ales când e vorba de poezie? Eu spun că secretul compatibilităţii în oricare din ipostaze, indiferent care ar fi acelea, este autenticitatea. Dacă eşti autentic, atunci nu există nepotriviri. Iată, de pildă, în natură nu există kitsch, tocmai pentru că natura este, dacă putem spune aşa, naturală. Kitsch-ul îl aduce doar intervenţia omului, este o descoperire a civilizaţiei. Dacă ne referim concret la politică, economie şi artă, acelaşi autentic limpezeşte lucrurile. Politica este o artă a comunicării, unele dicţionare chiar o denumesc aşa. Economia este o cultură managerială, deci, la urma urmei, un act de cultură, chiar dacă aparenţele sunt împotrivă. Fiind vorba despre un act de comerţ, economia este, indubitabil, o formă de comunicare. Arta este, la rândul ei, comunicare, altminteri limbajul, semantica nu ar avea un rol atât de important. Nepotrivirile între ele, aşadar, nu sunt date de îndeletnicirile ca atare, ci de ceea ce este stângaci, cabotin, agresiv în exercitarea lor.

Eu nu am nici o problemă să vorbesc despre economie în faţa unor oameni de afaceri ori la un miting electoral şi apoi să fac o prezentare de carte. Am experimentat adesea această succesiune, pe parcursul chiar al aceleiaşi zile. Audienţa, însă, nu este întotdeauna pregătită să facă trecerea aceasta. Am simţit o anumită rigiditate în perceperea mea ca scriitor, tocmai pentru că sunt demnitar. Nu am forţat nota, am lăsat ca lucrurile să decurgă de la sine. Acum câteva saptămâni, preşedintele României a citit o poezie la televizor, creaţie proprie. A doua zi gazetele au prezentat o colecţie de poezii ale oamenilor politici, într-un context, vă puteţi imagina, deloc măgulitor. Astăzi dumneavoastră îmi luaţi un interviu, pornind de la ideea că sunt un scriitor pe care îl încadraţi în categoria prozatorilor de succes. Totuşi, iată, Dicţionarul scriitorilor români, al cărui ultim volum a apărut de curând, nici măcar nu mă menţionează. Nu e uşor ca scriitorii să accepte, ca pe unul de-al lor, pe un ministru de finanţe.

Nu am ales tema, aş spune că tema m-a ales pe mine, chiar înainte să mă fi născut. Nu
m-am gândit să folosesc încărcătura dramatică a poveştii pentru a asigura succesul cărţii. De altfel, vedeţi că, deşi era tentant, nu am devenit patetic sau revendicativ. Cartea şoaptelor vorbeşte despre armeni, dar şi despre români, despre evrei, despre alte neamuri. Despre suferinţele aduse de toate descoperirile secolului douăzeci: războaiele mondiale, genocidul, lagărele de concentrare, gropile comune, ideologiile, condiţia de apatrid etc. Eu conduc de douăzeci de ani comunitatea armeană, fac parte din organismele internaţionale ale diasporei armeneşti şi, în fiecare an, cer de la tribuna Parlamentului, recunoaşterea de către statul român a genocidului armenesc îndreptat, în 1915, în Imperiul Otoman, împotriva poporului armean. Cu toate acestea, citind Cartea şoaptelor, nu găseşti omul politic, tonul este mai degrabă cumpătat. Poate că politica m-a ajutat să înţeleg, să văd lucrurile de la o anumită înălţime, dar scrisul nu e al unui om politic, nu are mesaj politic, ci precumpănitor moral.

Am scris romanul ca pe o eliberare. Sunt atâtea lucruri care au fost trăite, dar nu au fost spuse niciodată. Povestitorul e un copil. Nu e uşor să te întâlneşti cu copilul care ai fost. Îţi trebuie mult curaj pentru asta.

Am fost îngrijorat de primirea pe care romanul urma s-o aibă, mai ales datorită ironiilor pe care un astfel de demers le riscă. Parcă şi auzeam: «Vosganian, cel mai mare scriitor dintre economişti şi cel mai mare economist dintre scriitori». Adică, mai nimic. Vă mărturisesc că primirea elogioasă pe care a făcut-o critica acestei cărţi m-a impresionat. În patru luni cele ce s-au scris despre Cartea şoaptelor pot alcătui un volum mai gros decât cartea însăşi, care, totuşi, are peste cinci sute de pagini. Înţeleg de la Polirom că primele două tiraje s-au epuizat.

Nu am calculat succesul, dar am lucrat pentru el. Am organizat un program de lansări care va continua anul viitor şi la care au participat mii de cititori şi, în consecinţă, s-au vândut mii de cărţi. Am creat un site, www.carteasoaptelor.ro, pentru a intra în dialog cu cititorii. Am editat un Album al Cărţii şoaptelor, care cuprinde fotografii ce prezintă personaje şi scene ale romanului. Deja, sunt persoane care se interesează de casa în care am copilărit, vin în Focşani să o viziteze.

H.G.: E primul dvs. roman, dar este unul de mare întindere şi complexitate. Cât timp v-a luat? L-aţi rescris de multe ori, sau totul a venit din prima? V-aţi documentat anume, sau ştiaţi totul „din şoaptele” strămoşilor?

V.V.: Romanul a fost scris între 2003 şi 2006. Istoria e următoarea: Aura Christi mi-a cerut un text de proză, amintindu-şi că am luat mai demult un premiu literar cu un volum de nuvele, Statuia Comandorului. Textul a apărut în Contemporanul în primăvara lui 2003 şi la scurtă vreme m-a sunat Nicolae Breban, care s-a exprimat laudativ la adresa lui. Aveam deja o parte a documentării, aşa că m-am decis să scriu mai departe. Aţi observat că romanul conţine numeroase informaţii, ele sunt fie rezultatul documentării din arhive, fie al descoperirii unor documente inedite, fie al culegerii de mărturii. Am organizat întâlniri ale supravieţuitorilor, unii dintre ei chiar eroi ai Cărţii şoaptelor, la Bucureşti, la Constanţa, la Focşani, la Craiova, chiar şi la New York, printre armenii emigraţi din România. O astfel de întalnire am organizat şi la Suraia şi Vadu Roşca, iar mărturiile au fost folosite pentru a scrie capitolul referitor la răscoala din 1959. Toate personajele sunt reale, chiar dacă ele trăiesc nu doar în lumea reală, ci şi în cea imaginată sau imaginară.

Imediat ce romanul a fost încheiat, am fost propus comisar european, istoria o cunoaşteţi, şi apoi am devenit ministru. Am socotit că nu e bine să amestec lucrurile şi mi-am propus să public cartea după ce nu voi mai fi ministru. A fost un răgaz folositor, căci în aceşti doi ani am recitit romanul, cu creionul în mână, de vreo douăsprezece ori şi, în consecinţă, l-am scurtat cu vreo sută şi cincizeci de pagini.

Să ne înţelegem, însă. E primul roman pe care l-am publicat, dar nu e primul pe care l-am scris. Am mai scris trei romane pe care nu le-am publicat, cel dintâi la vârsta de 22 de ani şi al cărui unic cititor a fost Mircea Ciobanu. Publicarea unei cărţi e un gest de mare responsabilitate, mai ales când personajele acelea au trăit cândva.

Am scris cu oarecare pauze. Scriam dimineaţa devreme, înainte de a pleca la treabă sau seara târziu. Nu am avut niciodată răgazul de a scrie zi şi noapte. Nu am adunat note, ci doar am făcut unele însemnări. Ceea ce înseamnă că l-am scris din prima dar, cum spuneam, l-am scurtat, apoi, cu un sfert. Apoi l-am dat la citit în manuscris. M-au ajutat mult Ştefan Agopian, sensibil la devierile lirice, Magdalena Bedrosian şi Bianca Cernat. Printre cititorii manuscrisului s-au mai numărat Nicolae Manolescu, Nicolae Breban (care m-a întrebat mai întâi câte pagini are, socotind că un roman sub 400 de pagini nu e serios), Eugen Negrici, George Bălăiţă, Adrian Alui Gheorghe, Bedros Horasangian, Gabriel Chifu, Vartan Arachelian şi alţii, ca de pildă Madeleine Karacasian, Sergiu Selian ori Eduard Jeamgocian, buni cunoscători ai specificului armenesc. Ei cu toţii mi-au dat imboldul să public cartea şi, fireşte, Silviu Lupescu, editorul care a avut încredere în ea de la bun început. Fragmente din roman au apărut în multe reviste din ţară. Într-un fel pot spune că atunci când a apărut, Cartea şoaptelor avea deja cititorii săi.

H.G.: Cât de creditabile sunt şoaptele transmise pe arborele genealogic? Nu vă ascund că am văzut gropi comune şi săli de muzeu în Turcia şi Azerbaidjan mărturisind atrocităţile armenilor, unii înregimentaţi după 1917 în Armata Roşie, asupra turcilor şi azerilor. Care e adevărul? Există un adevăr unic? Cine e mai vinovat decât cine?

V.V. : Fiecare neam, fiecare loc şi fiecare timp are o Cartea şoaptelor a sa, ea îşi aşteaptă doar povestitorul. Cel mai mare elogiu care mi-a fost adus a fost cel potrivit căruia istoria armenilor nu se va mai scrie fără această carte. Eugen Negrici a rezumat cel mai bine, spunând: „Cartea şoaptelor este o carte identitară a poporului armean”. Moto-ul cărţii explică la rândul său, amintind cuvintele bunicului meu, Garabet: „Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe care fiecare îi plânge”. Nu există, aşadar, un adevăr unic, fiecare popor are legendele lui, unele ucise de alte legende, suferinţele şi reperele sale. În ce priveşte, însă, genocidul din perioada 1895–1922 îndreptat împotriva poporului armean, simplul fapt că în toată Anatolia răsăriteană, din trei milioane de armeni existenţi la sfârşitul secolului nouăsprezece, după douăzeci de ani nu mai erau decât câteva mii şi acelea traumatizate, trecute la islamism, dă un răspuns întrebării dumneavoastră.

H.G.: Aţi aşteptat destul cu publicarea romanului. De ce? Aţi aşteptat să survină un pact (protocol) Turcia - Armenia şi preşedinţii acestor state să vadă meciul dintre naţionalele lor din aceeaşi tribună? Aţi gândit acest roman politic? Dar publicarea lui?

V.V. : Unele dintre motive vi le-am explicat deja. Există şi altele. Cum ar fi, de pildă, acela că romanul vorbeşte despre atrocităţile comise de autorităţile otomane, dar respinse ca adevăr istoric de actualul Guvern al Turciei. Eu am fost, timp de doi ani, din partea română, preşedintele comisiei mixte de cooperare economică româno-turce. Am avut întâlniri cu primul ministru, cu o seamă de miniştri din Guvernul de la Ankara. Vă imaginaţi ce situaţie s-ar fi putut crea… Mai ales că atunci când am fost învestit ministru unii lideri politici din ţară, chiar până la cel mai înalt nivel, sugeraseră că prezenţa mea în Guvernul României va complica relaţiile cu Turcia şi Azerbaidjan. N-a fost deloc aşa, chiar dacă opinia publică din Turcia nu a văzut cu ochi buni propunerea ca eu să fiu ales comisar european. Dar romanul nu a fost gândit politic. Asta, însă, nu îi slăbeşte mesajul, ci dimpotrivă.

H.G.: Poetul poate face abstracţie de politic? Dar romancierul?

V.V.: Văd că dumneavoastră nu puteţi face abstracţie de omul politic din mine. Eu, uneori, fac abstracţie de politică chiar şi atunci când fac politică. Când cauţi să eviţi limbajul de lemn, când încerci să-ţi păstrezi umorul, când spui că un poet e mai important decât un prim-ministru, când spui că tranziţia e, de fapt, un proces cultural şi că politicul se va recupera prin cultură, când te păstrezi om normal se cheamă că faci abstracţie nu de politică, întrucât de politică, într-un anume sens, nu poate face abstracţie nimeni – legile sunt politica, autorităţile sunt politica etc. – ci de partea întunecată a politicii.

Diferenţa dintre poet şi romancier nu o face, aşa cum sugerează întrebarea dumneavoastră, depărtarea de realitate. Poezia nu este ruptă de realitate, ci porneşte de la ea şi o recreează. Poezia inventează paradigme, nu realităţi. Poezia e un fel de proză citită la lumina fulgerelor.

H.G.: Poetul care sunteţi apare adesea în romanul atât de complex, polifonic. Vă mai consideraţi poet? Luaţi în calcul şansele poeziei dvs. în veac?

V.V. : Cred că, cel mai adesea, din poezia mea a fost citit mai ales numele de pe copertă. Cred, de pildă, că poemul Iisus cu o mie de braţe ar trebui inclus în manualele de liceu. Dar nu mă consider un mare poet. Poate şi pentru că simt că mai am câte ceva de spus în poezie, nu sunt încă născut pe de-a-ntregul.

H.G.: Sunteţi optzecist? Eu vă consider nouăzecist pentru că aţi debutat efectiv în libertate, după 1990. Cum vă raportaţi la generaţii? Dar la curentele literare de la noi (postmodernism, textualism etc.)?

V.V. : În poezie sunt un amestec de optzecist cu ingrediente ale anilor şaptezeci (Robescu, Turcea, Ciobanu). În proză mi-e greu să vă spun dar, ca generaţie şi stil sunt mai degrabă optzecist, aproape de Mircea Nedelciu ori Cristian Teodorescu (mai ales în nuvele). Am debutat după anul 1990 pentru că în vremea comunismului cărţile mele nu puteau să apară. Chiar titlul volumului de poezii, îngrijit de Mircea Ciobanu, se numea Şamanul albastru, care era o imagine a Securităţii. Cât despre nuvele, ce să mai spun…

Totuşi, nu mă socotesc un autor clasificabil, poate şi pentru că nu am frecventat cu asiduitate cenaclurile şi mi-am propus mai degrabă libertatea de a scrie decât maniera de a scrie.

H.G.: Simţiţi că odată cu Cartea şoaptelor aţi început să contaţi, sau nu simţiţi deosebire de receptare între ce aţi făcut anterior şi acest roman? Ce ecouri a avut cartea? Vă satisfac ele? Parţial?

V.V. Cartea şoaptelor a avut o primire care pe mine m-a emoţionat. Elogiile au fost copleşitoare şi au venit din partea criticilor de generaţii diferite. Cartea se traduce deja în spaniolă şi sârbă. Am discuţii pentru traducerea ei în alte trei limbi de largă circulaţie. Mă măguleşte calitatea cititorilor mei precum şi modul în care ei o recomandă mai departe. Dar, mai ales, mă bucură faptul că niciodată în România nu s-a vorbit atât de mult despre armeni ca în aceste cinci luni de când a apărut Cartea şoaptelor.

Se spune că acest roman se citeşte uşor, deşi nu este o lectură facilă. Cititorii îmi spun că nu o pot lăsa din mână, ba chiar unii îmi spun că au citit-o de două ori. O profesoară din Braşov mi-a scris că a scos din carte unele pasaje pe care le predă elevilor la clasă drept precepte morale. Poate că toate astea se întâmplă pentru că am scris cartea cu plăcere, ca pe o eliberare, cu anume grabă, să nu mor înainte de a o termina.

H.G.: Mai interesează pe cineva literatura? Pe cine? Cum vă sustrageţi din politic? De ce (mai) scrieţi? Aveţi un blog cu probleme exclusiv politice, postări lungi – plictiseala de pe lume pentru mine. Nu simţiţi că în literatură aţi fi mai interesant, chiar şi pe blog?

V.V. :Nu cred că articolele mele de pe blog sunt exclusiv politice şi nici că sunt lungi. Dar sunt convins că literatura e o cale mai bună de comunicare decât discursul politic. Atâta doar că am un temperament ciudat: mă atrag atât spaţiile largi, mulţimile şi gesturile ample, care se măsoară cu istoria, dar şi spaţiile intime şi dialogul cu cartea. Nu ştiu dacă dorind să le împaci pe amândouă, le laşi pe amândouă bosumflate. Dar fac ce simt.

H.G.: Sunteţi, presupun, un om foarte bogat, iar foarte tânăr nu mai sunteţi. De ce nu renunţaţi la politică în favoarea literaturii sau a simplei contemplări a lumii de pe puntea unui iaht? Vă place puterea? Vă place mai mult literatura?

V.V. : Printre scriitori pot fi socotit un om bogat, pentru că nu scriu ca să-mi câştig pâinea, ci ca să-mi câştig liniştea. Printre oamenii politici mă pierd pe la mijlocul clasamentului. Îmi place puterea pentru că nu-mi place nici plictiseala, nici neputinţa şi nici umilinţa. Dacă privesc înapoi spre viaţa mea, cred că sentimentul e reciproc, şi puterea m-a plăcut pe mine. De la grădiniţă şi până azi am fost mereu şef. Chiar şi în armată ori la puşcărie unde, datorită muşchilor mei, am fost desemnat şef peste ceilalţi patruzeci de arestaţi cu care împărţeam celula de la Jilava. Cred, însă, că puterea prin scris e mai statornică decât puterea obţinută prin vot. În artă alegerile au loc cel mai devreme odată la mileniu. Se mai fac uneori, e drept, şi anticipate, dar asta numai când arta se contaminează prea mult de manierisme şi oportunisme. Prefer puterea pe care o dă literatura. Arta e singura îndeletnicire umană care învinge fără să lase în urmă învinşi şi cucereşte fără să umilească. Un om cucerit prin arta devine aproapele şi nu duşmanul tău. E o putere care nu trebuie să lupte că să biruie, ci dimpotrivă. Arta e pavăza învinşilor, nu a biruitorilor.

H.G.: Întrebare inevitabilă totuşi: Cum vedeţi Uniunea Scriitorilor, breasla scriitorilor? V-aţi dedicat ei întrucâtva. De ce? Unii au văzut în asta, cu răutate, o manevră politică. Poate fi un armean generos (eventual cu confraţii)?

V.V. : Ce vă spuneam, că obsesia politică nu e a mea, ci a dumneavoastră. Nu am făcut deloc politică la USR, în sensul electoral al termenului, ba dimpotrivă, am pus politica în slujba breslei. Contribuţia mea ca vicepreşedinte se măsoară în mentalităţi, iată că acum toţi candidaţii vorbesc în termenii în care eu vorbeam de unul singur în 2005, evocând calitatea scriitorilor de patroni, nu de sindicalişti. Se măsoară, fireşte, şi în bani. Am promis că voi dubla veniturile Uniunii şi le-am dublat încă din 2006. Anual, breasla câştigă prin diverse forme, câteva milioane de euro în plus faţă de 2005. Dar nu am candidat la preşedinţia Uniunii pentru că eu consider că nu cine aduce bani trebuie să o conducă, ci acela care are prestigiu. Eu nu am încă într-atât prestigiu ca scriitor încât să conduc breasla scriitorilor. Dar cei ca mine, dacă pot, trebuie să ajute.

H.G.: Vă simţiţi minoritar? Vă tulbură sau vă înseninează condiţia - de care nu sunteţi responsabil - de alogen? Preşedinte al României nu cred că veţi fi. Dar al Uniunii Scriitorilor? Cum vi s-ar părea şi ce aţi face?

V.V. : Când am debutat, acum aproape treizeci de ani, la Suplimentul Literar şi Artistic al Scânteii Tineretului (SLAST), Ion Cristoiu mi-a recomandat să-mi schimb numele. Am refuzat categoric. Să ai încredere în cel care ţi se arată exact aşa cum este, cu semnul sângelui şi cu taina botezului. Abia de renegaţi să te temi. Nu am nici un complex pentru că sunt armean în România. Am avut şansa biculturalismului, sunt mândru că sunt armean şi sunt bucuros că în România asta nu jigneşte pe nimeni. Preşedintele ţării nu cred că aş ajunge, nu mi-am propus, dar preşedintele Uniunii Scriitorilor aş putea ajunge într-o zi. Limba română e mult mai tolerantă decât mentalităţile care se exprimă în aceasta limbă.

H.G.: V-aţi gândit vreo clipă, având în vedere unele premise pe care nu le mai amănunţesc, dar cred că sunt evidente pricepuţilor şi pricepătorilor, la Premiul Nobel? Dacă l-aţi lua, cu ce aţi începe discursul de acceptare? Sau l-aţi refuza? V-aţi (şi) gândit ce aţi face cu banii?

V.V. : Probabil că sub efuziunea acordării acestui premiu pământului românesc, dar nu şi limbii române, prin Herta Müller, unii colegi au fost mai darnici cu mine decât ar fi fost cazul, dar, în prezentările publice, câţiva au evocat, în ce mă priveşte, această posibilitate. E drept, Cartea şoaptelor, prin tematica sa, are posibilitatea să călătorească mai uşor prin lume. Un laureat român al premiului Nobel nu va fi doar rodul propriei sale creaţii, ci al unei întregi culturi. De aceea cu cât mai multe nominalizări, cu cât mai multă încredere vom avea în noi înşine, şansele sunt mai mari. Am propus, în calitatea pe care o am la USR, câţiva astfel de candidaţi, cum ar fi Ana Blandiana sau Nicolae Breban. Nu cred ca rândul meu a venit încă.

Nici unul dintre noi n-are voie să refuze un premiu care onorează, prin mesagerii săi, limba română.

© 2007 Revista Ramuri