| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Andrei Zancaazi, nu mai e lesne să moriîn limba maternă, nimic nu poate fi schimbat în memorie amintirile sunt definitive dinspre o linişte a însingurării însă doar iertarea iertarea şi gratitudinea răsfrănte într-o devenire dinspre care se poate spune: sunt aici încă şi azi, cănd nu mai e uşor să te stingi în graiul matern PRECUM CUVÂNTUL tăcere rupe tăcerea, spre a ne întoarce pesemne deplin asupra ei dincolo - e un ecou şi e pretutindeni cum unuia i se arată câteodată mai mult decât poate rosti, nimic - nimic mai vechi şi-n acelaşi timp mai nou ca moartea, şi o ştie doar un anagamin, unul care nu se mai întoarce. însă, cum fumul expirat face vizibilă răsuflarea doar în ecou putem auzi monologul tăcerii în clipă nu trebuia schimbat nimic în jur, prieteni, trebuia doar să învăţăm a ne privi cu ochii inimii, însă când doar unul era astfel încât privirea lui să se zbată-nsângerată-n sărma ghimpată înveţi pe îndelete doar, că şi apa mărilor nu se înalţă decât picătură cu picătură că şi privirea poate deprinde silabisirea durerii din jur, traversînd-o lin ca un stol de păsări pe atunci însă, moartea ne era încă străină iar azi n-a mai rămas decât murmurul: doamne, ce temperare de dumnezeu într-o ramură DACĂ AR PREDOMINA în fiecare ce cu sfială am numit bunul-simţ n-am mai fi nevoiţi nici să traversăm birocraţia şi spaimele morţii îngăduindu-ni-se pesemne chiar să alegem singuri clipa plecării, cum înspre capătul pădurii unduite de ferigi se zăreşte o limbă de nisip şi tot ce-ar mai rămâne de spus după o viaţă de om s-ar putea lesne înscrie în urma unui pas pe nisipul umed SĂ FIE FIECARE MĂRTURISIRE dinspre o nesfârşire de abis un fâlfâit mai aproape de moarte, aici unde orice călătorie, orice pelerinaj este o nebănuită lăsare în adânc? despicat totul, în afara iubirii, însăşi teama o imploră în ţipăt înăbuşit unde ispăşirea e reîntoarcere înspre ceea ce nu s-a pierdut niciodată, într-adevăr nu există nimic de străbătut. doar lentă trezire. NETULBURAT, ancorat în abis deşi se spune că orice viziune împărtăşită este un pas mai aproape de moarte stau pe un mal ascultând apa atât de intim cu o curgere încât, dacă aş începe să merg n-aş putea nicodată străbate până la capăt distanţa care m-ar apropia cu un pas de moarte ŞI ASTFEL, străzile străbătute prin ani nu m-au purtat niciunde, totul fiind sigilat de stingere în praful aşternându-se peste zăpezi între două viscoliri, tot ce credem că ne lipseşte se lasă ca o perdea peste raza însoţitorului bănuit dintotdeauna / aşteptându-ne şi este cel care va face ultimul pas şi ce e oare timpul fără trecut şi viitor într-o lume în care trupul e o limitare a iubirii iadul, ce am făcut din prezent, ziua în care fiecare va găzdui aproapele drept sine însuşi încă departe, şi totuşi nesfârşit de aproape, totul: venea în întâmpinare mea un copil străbătând pajiştea doldora de margarete. de pe colină părea că florile îl urmau, pas cu pas numele nu are însemnătate. l-am spulberat, mereu întâmpinat de cineva oferindu-se, îndrăgindu-mă în locul altuia, nicicând întâlnit în această viaţă, eu apropiindu-mă încet, un altul în ezitare, fiind. unde, în ce zone ale tainei hălăduieşti tu aşteptându-mă pe acest meleag în care dascălii supravieţuiesc elevilor în eclipsa aceasta de dumnezeu mă auzi tu oare? aici, ne mor pădurile. iar păsările-s pur refuz. să fie astfel încît o rugă să nu găsească înduplecare, ci doar să schimbe pe cel ce imploră? cînd în foşnetul de pe acum cernit al înserării mai bate dinspre apus o rază - şi-o zăreşte numai aproapele printre ramuri interogîndu-şi îndelung inima, clipă preschimbată într-un sclipăt, sosind dintr-o depărtare nouă necunoscută ostenită frunză, astfel să fie - să fie astfel, încît deodată să se lase o împăcare de hău, tăcuta întreţinere cu cel pe care-l bănuim iubindu-ne? nici înduplecare, nici eu un altul. doar regăsire. adînc. nu se cerşeşte la poarta luminii ce presimţire ne face însă să te dăruim atît iubirii cît şi morţii, roză? DEPARTE de metropolele pleşuve se-ntinde tundra, umbrele lui El Greco unduind orizonturi: când ţi se ia totul nu-ţi mai rămâne decât eternitatea, tu mereu prezent în absenţa majorităţii - pesemne am uitat bucuria ce m-a decis să revin ştiind că mă voi putea reîntoarce. un licăr incert de reamintire îmi alungă mereu mâhnirea, durerea cum pruncul deschizând ochii şi totul înfiripându-se din nou în jur, lumea şi lumea nu îl va cruţa de va rămâne el însuşi GRELE, cele mai grele sunt nopţile, poate de aceea le-am şi traversat în veghe prăbuşindu-mă-n somn abia când toţi se năpusteau în truda lor zilnică şi cum pisica e pură pândă încercam şi eu să te desluşesc în ochiul-radar al auzului însă tu te-ai ivit abia când nimic nu a mai fost un trofeu, când în pupila de forma inimii pulsa neştiută moartea omeneşte răsfirată-n felurile de a muri. câţi se mai sting însă azi în patul lor? o linişte înzăpezită aidoma somnului, harul nu urcă implorat, deşi mereu m-am simţit însoţit în gerul tăcerii zăpada îngheţată între stejari o furişare de vulpe mistuindu-se în ceaţa zorilor, departe lătrat de cîini, apoi doar liniştea înzăpezită. răsuflare de răsuflare, i-am desluşit chipul curbele sfioase rărind aerul de iarnă nu rănea peisajul, deşi totul o urma în mişcare şi nimeni şi era frumoasă ca urma unui sărut amânat prin care acum se iveşte din nou vulpea, dispărând în aburul respiraţiei mele înspre sfîrşitul lui septembrie splendoarea răsună lin, deşi înfioară spaima unui adînc uitat încît, mă de dezbar de încălţări şi-o iau desculţ printre coline pînă ce ea dispare lent într-o briză un copil surprins de înserare, rătăcind drumul spre casă, la un gînd depărtare de noaptea doldora de greieri, nesfîrşit murmur al trecutului singularitatea nu trezeşte atenţia , şoptesc la rîndul meuvoind mai blînd ca mine, nu ca altul să fiu, departe lumini pitulate vîlvorau printre rugine, ecou al holdelor mistuite zăresc trunchiul năpădit de muşchi, prăbuşit în verdele obscur aurind si deodată hăul există însă cine, cine va putea vreodată măcar atinge, poemul desăvărşit al pădurii |