Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Raiul recuperabil și normalitatea

        de Ştefan Vlăduţescu

Delicateţea elegantă a tonului liric şi gravitatea mesajului poetic constituie caracteristicile poeziei lui Flaviu George Predescu din Aurul nu are trecere în rai (Editura ALTIP, 2009). Versurile poartă o substanţială încărcătură de existenţial. Dinamica inspiraţiei lucrează asupra unei materii polimorfe, alcătuită din trăiri sufleteşti, pledoarii pentru comunicare şi luări de atitudine în raport cu o firească şi decentă normalitate a lumii. Universul în care capătă relief estetic fondul de emoţii şi de sfios-lirice luări de poziţie, se configurează ca urmare a unui efort al spiritului creator de a se dezvălui pe sine, de a descifra lumea şi de a transmite semnale liric-pozitive, mângâietoare şi, totodată, exhortative, îndrumătoare. Avem de a face cu o poezie ce-şi angajează mesajul atât în raport cu eul liric, cât şi cu cosmosul, cu mediul, cu contextul social. Spiritul liric nu descoperă poezia ca loc geometric al unui impas, ci ca formă de comunicare cu sine şi cu ceilalţi. Acestea ar fi liniile unei poetici lucide care capătă contur în poeme curate şi limpezi, aşezate într-o muzicalitate a rimei şi o prozodie rafinată ce trădează un aplicat şi îndelung exerciţiu poetic.

Poezia este o investiţie în imaginar, prin ea eul liric se primeneşte şi îşi consolidează prezenţa în lume: „Mă-ntorc la modul meu de a fi” („Încredere”). O modalitate de întâlnire cu sinele profund o reprezintă revenirea acasă: „Acasă ca acasă, cu oamenii la fel/ Şi străzile cuminţi care odată/ Mă însoţeau spre şcoală/ Acasă ca acasă cu dealurile vii/ Pe care le-am tot colindat cu tatăl meu” („Acasă”); „acolo unde întotdeauna/ Am găsit linişte şi alinare” („Dor de ai mei”). Plecarea de acasă este o „filă ruptă/ dintr-o carte cu poveşti” („Amintire”). Întoarcerea la sine şi înapoierea acasă delimitează două spaţii securizante. Aici se întâmpl㠄toate la timpul lor” („La timpul lor”).

Ieşirea către alteritate şi plecarea în lume constituie experienţe ambivalente derulate în cadrul unor „întrebări simple”, urmare cărora se „încearcă/ să se înţeleagă momente preacomplicate” („Anii grei”). Un astfel de moment este divorţul: perceput atât în dimensiunile sale nefericite („ca o moarte”, „ca o boală”), dar şi în coordonatele sale regeneratoare şi stimulatoare („ca o mântuire” şi „ca un început”) („Divorţul”).

Între durerea lumii şi dorul de „acasă”, eul liric admite un loc al normalităţii după care tânjeşte: „Unii oameni m-ajută zilnic/ Să-mi fie un dor teribil/ De normalitate/ De simpla şi curata normalitate” („Dor de normalitate”). Remarcabil este, pe acest palier tematic, refuzul de a judeca normal o anormalitate şi de a se integra în ea. Gest solitar, acest refuz este fundamentat pe ideea că oricât de firave ar fi şansele dreptăţii şi adevărului, ele trebuie valorificate: „Există un fir de dreptate/ Într-o junglă de incertitudine” („Dreptate”); „să găsim acele modalităţi/.../ să aducem/ Adevărul la lumin㔠(„Variante”). Într-o, ca eventualitate, acceptată atmosferă de anormalitate subzistă ameninţarea ca omul normal să fie pervertit. Actanţii unui astfel de demers ar fi „fiinţele mici”: „este pericolul/ Ca tu om normal/.../ Să cazi pe mâna unei fiinţe mici/ Care să te inhibe/ Şi să te împingă/ Înspre compromisul nedrept” („Carantină socială”). Soluţia este ca „aceste fiinţe/ pitice sufleteşte” să fie blocate într-o „carantină socială”.

Generic, „acas㔠înseamnă şi altele: satul („Biserica din Rădeşti”), un apus memorabil („Apus la Rădeşti”), liniştea („Linişte”), bunătatea mamei („Iartă-mă, mamă”), rugăciunile mamei („Există minuni”), credinţa lucrătoare în iubire („Răsplată”), ninsoarea tihnită („Oraşul ascuţit”), chiar o noapte rece („O noapte rece la Cugir”) şi pierderea unui prieten („Pulbere amară”). Pe de altă parte, în plan simbolic, „acas㔠este raiul. Plecarea în lume şi străinătatea făcute vizibile ca Bucureşti („Amintire”), „Londra”, Oxford”, „Me and my tea”, Berlin („Vara aceea”), sunt percepute ca locuri unde domină interesele materiale, unde aurul are valoare. Străinătatea prinde conturul simbolic al aurului ce trebuie refuzat: „Aurul mincinos mirosind a păcat/.../ Nu-l vreau înapoi nici topit/.../ E marcat,/ Ruginit şi ros de trădare” („Aurul ruginit”). Extraneitatea şi rătăcirea în alteritate sunt impregnate de singurătatea acoperită în luciri de aur ruginit. Metaforei „aurului ruginit” (se ştie că aurul nu rugineşte) îi este asociat „frigul din suflet”, o maladie pe care n-o mai poate vindeca nici revenirea acasă: „Când îmi dădeaţi pulovere/ Mă uitam la voi şi zâmbeam/ Căci mie îmi era frig în suflet/ Atât de frig...” („Frig în suflet”). Se ajunge astfel la o motivare simbolică a titlului volumului: „Aurul nu are trecere în rai”: adevăratele valori sunt numai acasă, aurul străinătăţii nu are căutare nici în redobânditul spaţiu natal şi nici în firescul zilei. Cu toate acestea, chiar şi în ceea ce înseamnă străinătate se prefigurează o salvare: în instaurarea unei normalităţi ca rezultat al efortului personal alături de oameni cinstiţi şi sub încurajarea acestora: „Ai reuşit atâtea azi/ Şi pentru că ieri/ I-ai încurajat/ Pe cei din jurul tău/ Să spună cu adevărat/ Ceea ce cred despre tine” („Rezultat”). Aurul nu are trecere în rai, dar o şansă a intra prin normalitate şi valori fireşti tot are.

Situaţia poetică definitorie a volumului este căutarea recuperării în ordinea imaginarului a plecării de acasă, prin mereu reluate reîntoarceri. Similar, la Lucian Blaga întâlnim: „sufletul mi-e dus de-acasă/ S-a pierdut pe-o cărăruie în infinit/ Şi nu-şi găseşte drumul înapoi”. Pentru Blaga, „acas㔠este irecuperabil, pentru Flaviu George Predescu raiul este recuperabil: „mai este un loc unde pot să mai plâng/ Unde pot să mai fug în caz de ceva” („Iartă-mă, mamă”). Această posibilitate de revenire în rai, dar nu pe calea aurului, creează o stare poetică de nelinişte, de speranţă, de tristeţe, de amărăciune, o stare în miezul căreia iradiază, uneori, disperarea, zădărnicia şi greaţa. Cu toate acestea, încrederea spiritului poetic în aducerea lumii în normalitate se arată posibilă şi ca meritând efortul.

Cartea aparţine unui lirism senin, discret, coerent şi delicat, un lirism aşezat temeinic într-un sistem de valori oneste şi tocmai prin aceasta capabil să iasă din contingent către metafizic. Volumul ne revelează un autentic poet al realităţii palpabile, inspirat de bucuria de a convieţui cu sine, cu lucrurile şi cu oamenii, aspirând la orizonturi de firească normalitate şi decis să se implice în mersul lumii. Agreabila lectură a versurilor din poezia „Vara aceea” ne duce cu gândul la „inimaginabila vară zero” şi la „casa stins㔠din poemul „Little Gidding”, unul dintre cele „Patru cvartete” de T.S. Eliot. Din potenţialul de deschideri ale cărţii, aceasta ni se pare că este cea care poate păstra raiul accesibil: deschiderea prin reverie, imaginar, prin reîntoarcere la origini şi accedere la normalitate.

© 2007 Revista Ramuri