Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Peştişorul de aur

        de Jean-Marie Gustave Le Clézio

Cap. 16

Nu ştiu cine dracu’ m-a pus să mă întorc cu Bela în apartamentul lui de la Plaza, în Joliet. Poate chiar el era dracul. Sau poate că era Jean Vilan, pentru că mă făcuse atâta să aştept şi pentru că aştepta atâta de la mine. Cred că nimeni n-a mai fost atât de plictisit ca mine.

În Sheridan, eram închisă într-o cuşcă de sticlă şi de fier, deasupra oraşului şi a lacului îngheţat, într-un loc atât de ermetic încât aş fi putut crede că am surzit de tot. Toată ziua aşteptam. Aşteptam ca Jean să termine cursurile, să termine cu elevii lui, cu profesorii şi cu articolele. Apoi aşteptam să termine cu Angelina. Pe la patru, venea în grabă cu flori, o sticlă de vin şi portocale, parcă ar fi vizitat o bolnavă. Făceam dragoste chiar pe mochetă, având în faţa noastră golful pustiu peste care se aşternea noaptea. Adormeam lipită de el, la fel cum altădată mă lipeam de Lalla Asma. La miezul nopţii, pleca în vârful picioarelor. I-am cerut într-o zi să-mi arate o fotografie de-a prietenei lui. Zâmbea cam prosteşte pe o peluză verde, în faţa unei piscine. Era înaltă, blondă, angelică, tot ceea ce eu nu eram. Era rusoaică sau lituaniancă, nu mai ţin minte. Era medic.

La rândul lui, Bela era exact contrariul lui Jean. Era subţire ca o liană, delicat şi violent, având un soi de furie reprimată. Îşi alegea cu multă grijă hainele, pantofii şi cămăşile negre de mătase. Îşi lustruia în fiecare dimineaţă diamantul încrustat în ureche, spunea că îl are de la sora lui, care i-l dăduse înainte să moară dintr-o supradoză la părinţii lui, în Washington. Cu el nu mă mai simţeam atât de pustie, uitam de aşteptare. De fapt, nu mai aşteptam nimic. Trăiam de pe o zi pe alta, ascultam muzică şi mergeam seară de seară în baruri şi cluburi de noapte. Domnul Leroy nu-l plăcea pe Bela. Într-o zi, mi-a dat telefon – nu ştiu de unde făcuse rost de număr – şi mi-a spus: „Tipul nu-i pentru tine, e prea slab, o să te tragă în jos.” Eram furioasă şi am decis să nu mă mai întorc în garsonieră.

Venea primăvara. Bela avea probleme cu banii, nu-şi plătise de luni bune chiria. Ne-am făcut planuri să plecăm cu maşina în California, dar nu reuşeam să ne hotărâm. Stăteam până la patru-cinci dimineaţa prin baruri bând şi fumând, iar când ne trezeam era deja prea târziu. Nu mai ştiam nici ce zi a săptămânii era. Bela a fost dat afară de la Plaza. Într-o după-amiază, mă întorceam cu lapte, paste şi alte cumpărături pentru cină, iar încuietoarea fusese schimbată. Bela a venit, era furios cum nu-l mai văzusem niciodată. Lucrurile noastre fuseseră strânse în nişte saci de gunoi şi lăsate la baza scării, în ploaie. Bela lovea cu piciorul în uşă şi înjura. Paznicul clădirii a venit cu bastonul lui electric şi cu telefonul. Bela a sărit la bătaie, iar paznicul l-a electrocutat cu bastonul, apoi a sunat la poliţie. Urlam, mă agăţam de el şi urlam. L-am târât pe Bela de păr până în parcare. Era ridicol, terifiant. Am pus în maşină sacii cu lucrurile noastre şi am plecat înainte să sosească poliţia. Ca să se răzbune, Bela a aruncat cu o sticlă în faţada clădirii, o sticlă cu suc de roşii care a lăsat o pată întinsă. În acest timp, urla ca un lup într-un oraş părăsit. Ne-am refugiat la unul dintre prietenii lui, în cartierul chinezesc, apoi am decis să plecăm spre California. Am traversat Statele Unite aproape fără să oprim, conducând pe rând, zi şi noapte, şi dormind în parcări. Prin Arkansas şi Oklahoma, era foarte frig şi se aşternuse zăpada. Atunci m-am îmbolnăvit. Mă durea capul şi aveam frisoane şi greţuri. Bela îmi spunea: „Nu-i nimic, o
să-ţi treacă, e doar un guturai.” Dar n-a trecut. Nu era guturai, ci meningită cerebro-spinală. Când am ajuns în California, eram pe moarte. Spatele şi ceafa erau rigide, simţeam în urechi o durere chinuitoare şi aveam impresia că mi se va opri inima. Nu mai puteam să vorbesc şi nu mai auzeam nimic din ce îmi spunea Bela. Aveam ochii deschişi zi şi noapte, parcă mă prăbuşeam prin spaţiu. La San Bernardino, am pierdut copilul, cu mult sânge, iar lui Bela i s-a făcut foarte frică să nu mor în maşină. M-a lăsat cu sac cu tot la uşa unui spital. Nu ştiu ce le-a povestit, că mă luase cu autostopul sau aşa ceva, pentru că nu l-am mai văzut niciodată. Poate a fost arestat de poliţişti pentru că făcea trafic cu prafuri şi pastile. Aşa am pierdut unul dintre cerceii de aur pe care mi-i lăsase Lalla Asma, dar eram prea bolnavă ca să-mi mai pese.

Când am fost internată în spitalul din San Bernardino, îmi pierdusem cunoştinţa, sau aproape. Îmi petreceam zilele singură, ascunsă în spatele draperiilor pentru ca lumina să nu-mi facă rău. Din cauza febrei şi a deshidratării, aveam limba neagră, tumefiată şi buzele-mi sângerau. Nici nu băgam de seamă că nu mai auzeam. Mă aflam într-un cocon, închisă în fundul unei grote, în adâncul bolii şi al suferinţei. Îmi simţeam în pântece sufletul şi întreaga fiinţă, atât de tare fusese scobit, chiuretat, pustiit, încât mai trăiam doar prin el. Mai venea uneori cineva şi mă obliga să mă trezesc, să urinez în ploscă şi îmi făcea o injecţie. Simţeam acul intrându-mi în spate, între vertebre, şi urlam de durere, după care mă prăbuşeam epuizată înapoi în pat.

Atunci am văzut-o pentru prima dată pe Nada. I-am spus aşa în străfundul meu pentru că mi-a pus mâna pe frunte şi am simţit-o plină de prospeţime ca roua dimineţii. I-am văzut chipul frumos, neted şi oacheş, ochii migdalaţi, foarte negri, părul strâns într-un singur mănunchi gros ca un braţ. Stătea lângă patul meu şi mă uitam în ochii ei, scufundându-mă în privirea aceea. Mă agăţam de mâna ei, n-aş fi vrut să mai plece de lângă mine.

Apoi am dormit pentru prima oară după câteva săptămâni. Am visat că nu dormeam şi alunecam pe un val. În fiecare dimineaţă, aşteptam ca Nada să vină, să-mi pună mâna pe frunte, să o privesc în ochi. Era singurul om care mă aducea la suprafaţă, către lumină. Începeam să ies din grotă. Doar ea mă putea aduce din nou pe pământ, acolo unde poţi auzi copiii cântând, păsările ciripind şi chiar huruitul maşinilor pe stradă. Pentru ea strângeam somniferele pe care mi le dădeau, le strecuram într-o batistă de sub pernă, iar dimineaţa i le ofeream. Nu aveam nimic altceva să-i dăruiesc.

Medicul-şef a venit într-o dimineaţă cu studenţii. Ţinea o conferinţă, iar studenţii îşi notau în caiete. M-am uitat la ei până şi-au plecat privirile. Băieţii se hlizeau. Nu-mi păsa, eu o aşteptam pe Nada.

Venea până să se-nnopteze, înainte să se întoarcă în cartierul ei, la Misiunea Sfântului Ioan. Nu o chema Nada, avea prins de bluza albă un ecuson pe care-i era scris numele: CHAVEZ. Era indiancă juanera. Nu-mi vorbea altfel decât prin semne, gesticula şi mima ceea ce voia să-mi spună. Desena litere cu degetul. Iar eu am învăţat să-i răspund, am învăţat să spun femeie, bărbat, copil, animal, a vedea, a vorbi, a şti, a căuta. Ştia de copil. La spital, asta fusese o problemă în plus pentru ei, pe lângă toate celelalte. Nu m-a-ntrebat nimic. Mi-a arătat fotografiile unor bărbaţi dintr-o revistă. Hugh Grant, Sammy Davis, Keanu Reeves, Bill Cosby, şi am înţeles. Am râs împreună. Cred că se temuse că pruncul era rezultatul unui viol. Atunci i-am scris pe revistă Jean Vilan şi am adăugat că, da, chiar e numele unui bărbat.

Într-o dimineaţă, i-am arătat prin semne că vreau să plec. Nada a stat puţin pe gânduri şi apoi mi-a adus hainele. S-a tras câţiva paşi înapoi şi a deschis uşa de la cameră. Era straniu, fiindcă până în clipa aceea nu-i văzusem decât faţa ovală şi delicată, ca o mască de aur incaşă, sprâncenele arcuite, ochii ca două lacrimi de jais şi părul negru, lins şi strălucitor. Iar când am privit-o din cap până-n picioare, am văzut că era foarte grasă, obeză chiar. Pesemne că mi-a citit în ochi uimirea, pentru că a desenat în aer surâzând conturul coapselor ei imense.

Mi-am tras pe mine blugii negri şi strâmţi, cămaşa stacojie şi mi-am îndesat pe cap bereta cea neagră pe sub care îmi agăţasem ultimul cercel Hilal. Mi-am pus faimoşii ochelari de soare albaştri pe care el mi-i dăduse înainte să plecăm. Îi purtam în semn de doliu, dar eu eram cea pierdută. Voiam
să-i las ceva Nadei ca amintire, aşa că i-am dat exemplarul din cartea lui Frantz Fanon, uzat ca un prospect fără ilustraţii de pe fundul unei pubele. Însă era tot ce aveam mai de preţ.

Când am îmbrăţişat-o pe Nada Chavez, mi-a dat un teanc de dolari prins cu un elastic, cum făcuse altădată şi Houriya, înainte să plecăm din Tabriket. Am coborât scările, am trecut prin faţa postului de gardă ţinându-mă dreaptă şi fără să întorc capul.

Trecuse atâta timp de când nu mai ieşisem încât m-a luat ameţeala, iar picioarele nu mai voiau să meargă. A fost cât pe ce să mă întorc. Auzeam sunetul paşilor pe care îi făceam pe trotuar, sângele curgându-mi prin vene, şuieratul vântului în plămâni. Dar nu mai auzeam nimic altceva.

Traducere de Claudiu Komartin

(în curs de apariţie la Editura Art)

© 2007 Revista Ramuri