Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un jurnal, o viaţă, o poetă

        de Adrian Popescu

O cheie posibilă a descifrării adecvate a jurnalului Constanţei Buzea, Creştetul gheţarului, Humanitas, 2009, o găsim, cred, în versurile din volumul Netrăitele I, Vinea, 2007. Acolo un scurt autoportret, ,,Şuvoi de lacrimi izbucnind / dintr-un gheţar interior / masiv topindu-se, uscându-se“, defineşte o stare de durere, care răbufneşte după o îndelungată reţinere, eliberând un plâns curat, izbăvitor, eliberator. Paginile jurnalului reţin fapte şi evenimente personale, dramatice, rareori senine, autoscopii, dar care reverberează în social, în mediile literare, în agitaţii ani 1969-1971, ani de relative deschideri politice, cum ne amintim, de afirmare a scrisului românesc tânăr, al generaţiei şaizeci.

Avem, întâi, un tablou al familiei poetei, căsătorită cu un poet, Adrian Păunescu, fire exploziv-posesivă, o descriere a naşterii şi creşterii celor doi copii, a vieţii de zi cu zi a cuplului, a istovitoarelor eforturi de a duce o existenţă ferită de conflicte şi griji materiale. O lume în mic, lumea autoarei, reflectând lumea cea mare, din Bucureştii acelor ani, cu lipsuri şi interese imediate, compromisuri şi curaj pe jumătate, cu ambiţii şi lupte literare, cu unele, rare, momente de pace interioară, de calm familial, unde Ioana şi Andrei, copiii iubiţi, sunt repere fericite. Căutarea unui echilibru, o căutare în fond a normalităţii, dincolo de lipsurile generale din epocă, defineşte jurnalul de faţă. Se derulează vii, precis notate, speranţe, privaţiuni, împliniri literare, succesive mutări şi amenajări, ele mobilizează până la sacrificiul propriei persoane energiile sufleteşti ale poetei... Scrisul nu e, în tot acest anotimp al vrajbei, absent, bineînţeles, el dă verticalitate trăirilor, mai mult îi oferă armătura, de nu chiar armura pentru a rezista şocurilor, agresiunilor de tot felul. Poeta este de un mare bun-simţ, de o cuminţenie înţeleaptă, care nu se lasă furată de mirajul celebrităţii literare. Discreţia vine dintr-o sensibilitate rănită, pe un fond al umilinţei creştine şi al unei evidente vulnerabilităţi la Constanţa Buzea. Poeta scrie, printre multele şi durele probe ale vieţii sale (rupturi, ostilitate, boala provocată de urâtul şi violenţa din jur, neînţelegere, mai ales neînţelegere, prejudecată) un jurnal al suferinţei, stoic asumată fără lamentări.

Durerea nu răzbate în afară, decât în scris, iar cei care ar trebui s-o vadă, reală, refuză s-o vadă. Poeta îşi construieşte o mască a răbdării exersate, care fereşte cartea de patetism. Sunt notate cu acuitate, scurt, dar definitoriu, amănunte despre scriitorii contemporani, de la Ivasiuc la Breban sau Matei Călinescu, Dimisianu, Fănuş, Preda, ori despre soţia lui MRP, Lena (evocată cu tandră comprehensiune feminină în episodul vacanţei de la Vălenii de Munte, în casa poetului). Climatul politic, jocurile de putere, la nivelul deciziilor de sus, apar prin ochii poetei care le judecă detaşat. Calmul domestic, bucuria copiilor ,,care spun lucruri trăznite“ preţuiesc pentru ea mai mult decât ascensiunea socială, scrisul în sine mai mult decât notorietatea. Jurnalul dă seama despre lenta, trudnica edificare a unui eu profund şi secret, care filtrează lacrimile sale, văzute sau nevăzute, în lirism. America fabuloasă, bursa de la Yowa, lunile febrile de uimită descoperire a unei lumi libere şi opulente, multora dintre români inaccesibilă, nu aduce şi o stare de seninătate în cuplul mereu tensionat al celor doi poeţi, el extrovertit, ea introvertită.

Episodul întâlnirii cu Mircea Eliade şi soţia savantului, Christinel, farmecul profesorului de istorie a religiilor de la Universitatea din Chicago, căldura şi misterul omului, afecţiunea şi delicateţea lui sunt printre cele mai luminoase pagini din jurnal, un fel de modele comportamentale în filigran, aşa cum Anca, medicul devotat, prietena din Bucureşti, are un portret neidealizat, dar trasat cu linii admirative. Povestea, apoi, a interviului luat de Adrian Păunescu lui Eliade, interviu celebru în perioada respectivă (când istoricul religiilor şi scriitorul interbelic român abia începea să fie retipărit, din 1969, după o perioadă de interdicţie, în ţară) aduce unele amănunte necesare, în privinţa circumstanţelor în care este purtat dialogul, dorinţa expresă a lui Eliade de a nu se tăia din text, nerespectată din păcate etc.

Un jurnal cum nu prea sunt multe în literatura română, amestec de confesiune şi rugăciune către o divinitate ocrotitoare, nostalgie a normalităţii, Creştetul gheţarului este o scriere originală şi are un aer necăutat de nobleţe interioară. Aşteptăm următoarele volume cu o încredere solid clădită pe calitatea umană şi literară a acestui prim tom existenţial.

© 2007 Revista Ramuri