Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Luminozitatea metafizică

        de Ştefan Vlăduţescu

Volumul La ora fulgerului (Cluj-Napoca, Editura Limes, 2009) reprezintă o întâmplare fastă, prefigurată, presimţită şi, pe de altă parte, cuvenită în destinul liricii Simonei-Grazia Dima.

Din portativul meticulos inscripţionat ca viziune, atent conturat tematic şi scrupulos supravegheat ca tonalitate al cărţilor anterioare (Ecuaţie liniştită, Dimineţile gândului, Scara lui Iacob, Noaptea romană) se urcă acum spre metafizic. Universul liric capătă conştiinţă metafizică. Onticul devine ontologic. Lumea este aceeaşi şi la fel văzută, în structurarea ei la nivelul esenţelor, dar ceea ce era „străfulgerare” (Mircea Mihăieş, 1990) în Dimineţile gândului ajunge să fie moment de fulger – „acută actualitate” (Actualitate, p. 69).

Aceasta este întâmplarea fundamentală a fiinţei poetice la ora fulgerului: conştiinţa timpului pune ordine în conştiinţa existenţei. Timpul se comprimă printr-o lucidă şi extatică reflexivitate asupra finitudinii. Elementele tematice care au făcut edificiul liricii de până mai ieri sunt remodelate de ordinea desăvârşirii: temele sunt înţelese ca teme în drumul cu capăt al destinului individual. Se tematizează şi de această dată: cunoaşterea, iubirea, limbajul, sensul vieţii, materia inertă, visul, memoria, incertitudinea, neputinţele trupului, spiritul, tăcerea, metamorfoza. Materia lirică se prelucrează într-o tonalitate reflexiv-nostalgică şi oraculară („Vorbind ceremonios limba melancoliei” – Lupta). Motivele sunt iradiate de temporal.

Structura de adâncime a discursului poetic rămâne una meditativă. Plăcile tectonice din care rezultă tensiunea lirică nu mai ascultă de un timp răbdător. Se conservă seninătatea, se menţine liniştea universului şi se trăieşte din plin pacea lumii. Starea lirică este una de echilibru, la mijloc de euforie şi disforie, în balanţa perfectă a jubilaţiei şi a văicărelii. Spiritul poetic s-a împăcat cu sine şi a consimţit că salvarea vine din acceptarea imposibilităţii de a te salva. Miezul metafizic al planetei poetice anulează gravitaţia pe care o asigurau anterior accentele elegiace. Eul liric a intrat într-un gen de înţelepciune zen, una a calmului, seninătăţii, echilibrului şi indiferenţei. Fiinţa muritoare a ieşit din sine şi meditează acum ca după un dezastru. Inducţia metafizică se face perceptibilă în a vorbi despre lucruri care au dispărut, despre sentimente care s-au stins, despre cunoaşteri care s-au fixat în piatra istoriei; se evidenţiază în a pune între tine şi timpul tău un răstimp al reflecţiei, în a emite un discurs încetinit şi blând despre o lume rapidă, fulgurantă, fulminantă.

Eul poetic scrie, dintr-un timp care nu-i al său, despre un trecut trăit şi asumat ca definitiv pierdut şi irecuperabil. Este momentul târziului: „Târziu va izbucni un strigăt” (Înţelegere). Găsim în această situare a eului liric în raport cu obiectul reflecţiei sale o similitudine cu aceea a situării eului liric din Patru cvartete de T.S. Eliot. „Vara noastr㔠se trăieşte „în noiembrie” când „târziul” este „cald” (Vara noastră, p. 53). Ea este acea eliot-ian㠄inimaginabilă vară zero” ca o „casă stins㔠în afar㠄de sens şi concept”. Vara noastră este una dintre cele 10 poezii antologice, alături de Dimineaţa şi-apusul cu mine, Doamna Reis, Fără umbră, Ca şi când cuvintele ar fi trecătoare, Să fie-n linişte, Mawlana, Sens, În spatele zeilor, Batista înrourată.

Faptul poetic al fiinţei ce aparţine unui alt timp se înscrie în fluxul trecerii ce apare într-o izotopie cu mai multe ramuri-forme: metamorfoză („lasă-te purtat, înţelege, / spre spaţiul adânc al metamorfozei” – Viziune în Cnossos), dizolvare („Nu ne mai temem de frumuseţe, s-a dizolvat / în gânduri” – Din infraroşu), transformare („crâncena transformare a sticlei în nisip, / a visului în viaţ㔠– Dimineaţa şi-apusul cu mine), dezvăluire („Dragostea se dezvăluie lent. Între timp, / cineva a trăit” – „Dragostea se dezvăluie lent), izbucnire („Târziu, va izbucni un strigăt – „Înţelegere”), naştere („De-ar fi să mă mai nasc” – Om de apă), schimbare („Dorim atât de mult să schimbăm lumea” – Să schimbăm lumea), anamorfoză („văzând cum ţâşnesc, în joacă, / atâtea chipuri din adevăr” – Anamorfoză).

Izotopia timpului lent modulează nu numai viaţa, ci şi cunoaşterea, înţelegerea şi incertitudinea: timpul ne preface în altul („În fiecare zi salutaţi un altul” – Vietate), cunoaşterea aspiră la naşterea din nou („De-ar fi să mă mai nasc / (...) / poate-am să înţeleg mai bine viaţa” – Om de apă), mulţimea trăieşte în confuz („Mulţimea-nceată bâjbâie prin ceaţ㔠– Inimi), timpul inaugural este unul al minciunii („Drumul începe dimineaţa, / cu o minciun㔠– Gravura melancoliei), visul constituie un mod de cunoaştere („un vis cu iz de trădare/ (...) / fără de care / vei fi la fel de neştiutor” – Vedenie), târziul acceptă neînţelegerile („fără timp / (...) / pe neînţelese” – Memorie ermetică), timpul generează incertitudinea („Lasă-ne, timp, îngropaţi în / incertitudine” – Strada cu arcane), timpul grăbeşte („n-ar fi niciun răgaz de la răsărit la apus” – Fără umbră), timpul deposedează de timp („Îmi pun de fiecare dată cunoaşterea, / (...) / pe masă / apoi mă predau. / (...) / Persistă timpul, chiar fiindcă nu-l mai cred al meu” – În plină zi ca pentru noapte), timpul macină lent („o încetinire misterioas㔠– Împreună), apusul este plecarea de după („apoi voi pleca, / la un apus prăfos” – Mawlana), timpul stă în miezul sensului fiinţei („Dar sensul? / şi mai-nainte şi mereu / Şi-n fiinţă şi în lipsa ei”, / (...) / să ne-ntrupăm pe fulgere” – Sens), umanitatea este o sumă de înstrăinaţi („trăim alături,/ fără să ştim” – „În cămările vieţii”), aşteptarea refuză târziul („Fără să iei în seamă/timpul sfărâmat, tu vino” – Invocaţie), anii ce s-au scurs sunt anii târzii („Ani de cenuşă, / (...) / ani zgomotoşi / ani târzii” – Batista înrourată). A gândi înseamnă a fi întârziat deja.

O altă temă pe care se sprijină meditaţia metafizică este aceea a mijlocului de exprimare a adevărului metafizic, a înţelegerii lui. Limba este mediumul şi locul comprehensiunii. Este vorba de „limba melancoliei” (Lupta), adică limba tristeţii de după timp, limba prezentului epuizat. Un alt mijloc al înţelegerii îl constituie canalul oculetic, privirea: „o bucurie a ochilor/ (...) / Nu ne mai temem de frumuseţe, s-a dizolvat / în gânduri” (Din infraroşu). Există şi posibilitatea medierii prin poezia văzută ca haină de zi cu zi: „poezia şi îmbrăcarea în ea” (Poezia şi îmbrăcarea în ea). Disponibil este şi limbajul tăcerii („în falsă tăcere zăvorâţi” – Avalanşa) şi limbajul trupului („Persistă trupul” – În plină zi ca pentru noapte). Cuvintele, semnele limbii, alcătuiesc un limbaj periculos: „S-a destăinuit/pentru cine ştie să audă,/ apoi cuvintele l-au ros” – Ca şi când cuvintele ar fi trecătoare); „Am înţeles semnele / (...) / şi fac întotdeauna pe dos de ce anunţ” – Să fie-n linişte). Limba la ora fulgerului este „o limbă încifrată / (...) / vuind cu semne” – În spatele zeilor).

La ora fulgerului constituie pentru lectorul care-şi supune discuţiei gustul poetic o lectură de idei, o experienţă de meditaţie mutuală asupra marilor treceri din lumea experienţelor în lumea conştiinţei. În fond, alături de remarcabilul poet care este Simona-Grazia Dima parcurgem un drum al transformării a cât mai multă experienţă în cât mai multă conştiinţă; înnobilăm energia întunecată a iraţionalului ca trăire poetică. Există poeţi întunecaţi şi poeţi luminoşi, strălucitori, orbitori. Simona-Grazia Dima face parte din cea din urmă categorie: este un poet al unei luminoase şi delicate energii meditative.

© 2007 Revista Ramuri