Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Geniul e un fenomen de hotar”

        de Gheorghe Grigurcu

Interviu realizat de Dora PAVEL

„Spiritul în raport cu absolutul”

Domnule Gheorghe Grigurcu, v-am provocat şi cu alte ocazii la clarificarea unor concepte, pe care le-aţi abordat de cele mai multe ori într-un mod original. Care este viziunea dumneavoastră asupra ideii de geniu?

Pisc, ideal intangibil, miraj suprem… Sărmanele noastre verbe îi pot da un ocol respectuos, admirativ, pios, se pot implica în trena sa de magie, resimţindu-l ca fiind tiranic-reprezentativ pentru umanitate. La fel de bine îl pot trata cu neîncredere, diseca, sfîşia cu furoare. Întrucît geniul e un fenomen de hotar, anevoie de circumscris unui domeniu ori altuia, între lumea sensibilă şi cea suprasensibilă, între normalitate şi abatere de la normă, între bine şi rău. Face parte din două lumi, intrigînd, provocîndu-le. Ilustrează tentaţia imposibilului pe care o încearcă spiritul în raport cu absolutul, aptă a releva dramatismul condiţiei sale de continuu, riscant balans. În vederile lui Schelling, „geniul este pentru estetică ceea ce Eul este pentru filosofie, adică supremul, realul absolut, ceea ce, imposibil de a deveni obiectiv, este totuşi cauza a tot ce capătă o semnificaţie obiectivă”. Subiectul se sileşte a-şi turna esenţele în recipientele comunicabilului, rămînînd însă pururi un rest inexprimabil ce reflectă strădaniile constructive ale subiectului captiv sieşi. Subiectul ca un mediu între a fi şi a nu fi… Fascinaţi şi concomitent contrariaţi, anticii atribuiau geniul unui demon, liant între omenesc şi divin, concepţie ce marca impulsul subiacent al unei evadări din dezamăgitorul existenţial. Plotin enunţa ideea unor demoni, în parte naturali, născuţi de sufletul universal, un soi de îngeri păgîni… Se află în chestiune o demiurgie secundă. O „inspiraţie” care mimează demiurgia cu efecte ce în aceeaşi măsură pot fi acceptate ca o stare harică, o sumisiune religioasă, ori ca o dispoziţie rebelă, luciferică. Din această consubstanţiere demiurgică a geniului decurge cultul său, ritualul cu mistic resort de care are parte. Geniul e cel ce încearcă a transpune în concret expresiv abstracţiunea ideală, ficţiunea vizionară, face miraculos vizibil nevăzutul, definit fiind de Novalis drept „facultatea de a trata obiectele închipuite ca pe cele reale”.

Care credeţi că este statutul omului de geniu între semeni? Cum este el perceput de spiritul comun?

Îl întrupează, evident, o castă foarte restrînsă, de tip aristocratic. Astfel, impactul ce-l situează la graniţa dintre sensibil şi suprasensibil se transmută într-unul dintre personajul genial şi omul de rînd. Surprins, bruscat de o făptură ce pe de-o parte răspunde condiţiei omeneşti comune, iar pe de altă parte o încalcă, acesta e predispus la reacţii de circumspecţie şi respingere. Albatrosul e batjocorit de matrozii cu „bun simţ” gregar, deoarece, cu toată aparenţa sa neajutorată, ridicolă, simbolica pasăre marină conţine, cum spune Baudelaire despre geniu, „un reproş şi o insultă pentru mulţime”. Martiriul cristic nu oferă oare cea mai impresionantă paradigmă a geniului? Oricărui personaj genial îi e dat a se afla la fruntariile dintre aprobare şi refuz. Circumstanţă care nu e decît un reflex social al disjuncţiei dintre transcendenţă şi imanenţă. Fiinţă aleasă vorbind celor de aceeaşi speţă, geniul produce tribului impresia inconfortabilă de inumanizare. Adesea e suspectat de o culpabilă deviere de la tiparul omului standard, de o desocializare. Dureroasa concentrare egotică e percepută drept egoism. „Asta socot eu, scrie Diderot, că-i deosebeşte pe oamenii de geniu de ceilalţi muritori. Nu sînt buni decît pentru un singur lucru, şi atîta tot, habar n-au ce înseamnă să fie cetăţeni, taţi, mame, fraţi, rude, prieteni”. Nu e decît obişnuita reacţie în faţa străinului, a minoritarului, o xenofobie sui generis. Iritarea tribului creşte şi din pricina rolului exemplar ce i se acordă geniului, chiar dacă de-atîtea şi
de-atîtea ori tardiv, după ce acesta şi-a încheiat o viaţă înţesată de nedreptăţi, privaţiuni, de tot felul de suferinţe. Dacă prin mijlocirea geniului, aşa cum s-a observat din vechime, natura oferă regula artei, un asemenea fapt pe care cultura îl impune şi îl menţine în cursul său nu poate a nu isca resentimentul majorităţii opace. După ce l-a umilit, l-a exclus din sînul său, e cît se poate de contrariată de imaginea celui „reabilitat”, celebrat, deşi s-a sustras normelor ei. În loc de-a fi marginalizat în continuare, e urcat pe soclul instituţionalizat al admiraţiei. Genialitatea poartă în sine sămînţa conflictului. Din care motiv apare uneori, ca un factor echilibrator, o „repliere” a creatorului de tip superior, şi anume o mişcare instinctivă de apropiere faţă de trib, de nivelare, de „anonimizare”. Iată remarca lui Thomas Mann: „Numai în clipele de rară claritate, concentrare şi privire atotcuprinzătoare, ştim cu adevărat cine sîntem, şi modestia oamenilor de seamă, adesea surprinzătoare, izvorăşte din faptul că, îndeobşte, ştiu prea puţin despre ei înşişi, nu le sînt prezenţi lor înşile şi se simt, pe drept cuvînt, oameni obişnuiţi”. Avem a face cu o comportare asemănătoare celei a unor vieţuitoare care se ascund încercînd a se confunda cu mediul natural. Dar aici intervine şi o pornire a opiniei publice, o „curiozitate” a acesteia cu care sînt învestiţi investigatorii, documentariştii, biografii care se consacră, nu o dată cu frenezie, livrării de date, mergînd de la anodin la picanterie şi scandal, asupra vieţii marilor creatori. O astfel de preocupare n-are, măcar în subsidiar, tendinţa de a-i comasa cu restul omenirii? De-a ţine în şah mitul prin realismul minuţioasei, detectivisticei reconstituiri biografice? Tulburaţi de ambiguitatea ireductibilă, mirabil iradiantă a individului de geniu, punem accente disociative cînd pe una cînd pe alta din componentele acestuia, mai cu seamă, în ultima vreme, pe cele „compromiţătoare”. Minoritarul se cade pus la punct şi postum…

„Izvorul genialităţii n-a secat”

Care e acum situaţia miturilor de acest fel, care ar putea fi viitorul lor?

În epoca noastră, ispitită de-o umoare crepusculară, de la, să zicem, scepticismul entuziast al lui Heidegger la „deconstructivismul” lui Derrida şi la „gîndirea slab㔠a lui Vattimo, închinată declinului fiinţei omeneşti şi al proiecţiilor sale, fireşte că şi mitul geniului, care a cunoscut o superbă înflorire romantică, e primejduit de umbre. „Metafizica” sa, întrupare a infinitului în finit, poate părea caducă. Presupunem, cu toate acestea, dacă ne e permis, că geniile trecutului vor rămîne venerate în oazele identităţii culturale. La fel, ne îngăduim a presupune că izvorul genialităţii n-a secat, c㠄moartea artei” e doar un spasm speculativ. Neschimbată din antichitate pînă azi în alcătuirea şi rosturile ei morale şi spirituale, fiinţa noastră s-ar cuveni să le probeze în continuare, în aliajul său strălucitor, de avînt şi catastrofă.

Cît de departe credeţi că poate merge contestarea marilor autori?

În principiu, oricît de departe. Numai fiinţele slabe, timorate fie şi de livrescul însuşit cu o obtuzitate habotnică, se tem că valorile autentice ar putea fi realmente ameninţate de libertatea discuţiei din jurul lor. Dacă arta e un produs al elitei care se adresează în mod specific elitei, climatul care îi prieşte este unul democratic. E o mezalianţă pe care se bizuie viaţa culturii. Odioasele măsuri de „orientare” obligatorie şi cu caracter prohibitiv ale totalitarismului n-au făcut decît să scoată în relief, pentru noi, inestimabila importanţă a libertăţii cuvîntului, altminteri socotită, în perioadele de calmitate istorică, drept un lucru de la sine înţeles, pierdut în penumbrele habitudinii. Am înregistrat cu nu mulţi ani în urmă o abordare neconvenţională a lui Eminescu, găzduită de revista Dilema, care a părut unora un sacrilegiu. Ca şi cum cineva ar fi pus la cale dinamitarea Ceahlăului ori secarea Dunării!
N-aş putea a nu-mi recunoaşte o impresie de bravadă juvenilă de prost gust, de tupeu, produsă de unele dintre textele în cauză, dar acum ne referim la generalităţi. Să nu uităm că, la urma urmei, nici o mare personalitate a literaturii universale n-a scăpat de probe similare, aparent bulversante, însă care certifică climatul normal, habitatul nescutit de surprizele spontaneităţii al existenţei lor. Să fim serioşi. A interzice asemenea reacţii ar fi ca şi cum am dori să ţinem copacii sub acoperiş pentru a-i feri de ploi şi furtuni. Numai ignoranţa reală ori simulată (de ultima îi bănuim pe „paznicii templului”, beneficiari ai unor poziţii oficiale mănoase, cu asupra de măsur㠄indignaţi”) ne-ar putea duce la spaima că autorul Luceafărului ar fi fost
de-adevăratelea ameninţat cu… demolarea. Iată, pour la bonne bouche, cîteva rînduri, de un anume răsunet, ale unui italian pe numele său Savelio Bettinelli, cu privire la Divina Comedie: „Şi acesta să fie oare un poem, un model, o operă divină? Poem ţesut din predici, dialoguri, întrebări, poem fără acţiune, sau cu o acţiune făcută numai din coborîşuri, treceri, suişuri, dus şi întors, tot mai rău cu cît ajungi mai departe? Cine-ar putea să citească paisprezece mii de versuri de astfel de predici fără să leşine de osteneală sau de somn? (…) Lui Dante i-au lipsit (…) bunul-gust şi judecata în artă”. S-a întîmplat la apariţia lor un cutremur? S-a surpat dantologia, nu mai puţin monumentală decît Domul din Florenţa? E aici o opinie personală, e adevărat, şocantă, însă plauzibilă în uriaşul concert al exegezelor danteşti. În definitiv, ne-ar fi greu a-i respinge buna credinţă, fie şi într-o accepţie stridentă. Şi atunci cum rămîne cu mitul înfiripat ca un prinos adus geniului? Îl abrogăm? Trecem la „demitizare” pe scară generală? Să amintim în treacăt că termenul (antipatic prin abuz) n-a fost utilizat, pe meleagul autohton, de pildă, în legătură cu poezia lui Topîrceanu, ci cu cea a lui Marin Sorescu, de bună seamă pentru a-i „sălta” condiţia modestă. Dar mitul, departe de a fi o formă de infantilism colectiv, din zorii civilizaţiei, constituie, aşa cum a demonstrat-o un şir de gînditori şi savanţi, între care ai noştri Blaga şi Mircea Eliade, un necesar sistem de opoziţie la explicarea de tip pur raţional, „ştiinţific” a celor ce sînt, care ţine de-o misterioasă logică universală. Nu e o copilărie pe care am putea-o expedia cu condescendenţă, ci un organ vital al vieţii spiritului întru creaţie. A respinge mitul cu frivolitate ar fi oare altceva decît o zădărnicie? Soluţia se impune de la sine. Mitul şi examinarea, testarea, negarea lui pot coexista, trebuie să coexiste precum un indice al pluralităţii conştiinţelor, în oricare Cetate, fie şi (post)modernă, ce se respectă.

Mitul are şi o conotaţie secundară, de născocire, poveste, basm. Cum o apreciaţi?

E o accepţie inferioară a noţiunii, ce consună cu decăderea epocală la care asistăm. Socotit, în înţelesul său de căpetenie, un fenomen fondator, cu caracter sacral, mitul alunecă pe panta desacralizării, a deriziunii, nu totdeauna tolerabile, distractive, ci şi, uneori, cumplite.
N-au agitat totalitarismele mitul unei bunestări generale, mirifice, pe un fundament de violenţe, de cruzimi fără pereche? N-a fost însoţit acest mit scelerat de miturile mai mititele ale cîrmacilor „geniali”, despoţi sîngeroşi ce au căutat a-şi impune imaginea unei providenţialităţi uzurpate? Albia mitică a conştiinţei omeneşti a ajuns astfel plină de dejecţiile unor imposturi. Fapt favorizat de-o retragere a sacrului nu neapărat din sfera speculaţiei stigmatizate de un sentiment al iremediabilului declin, cît din ţesătura mentalului obştesc, tot mai absorbit de atracţia „bunurilor terestre”, de juisarea materialităţii. Roger Caillois a emis, pe un traseu freudian, ipoteza că fantasticul se impune într-o cultură care nu mai crede în putinţa miracolului, supusă codului explicativ oferit de ştiinţe. E vorba, în speţă, de un pozitivism ca o orientare a tribului, transpus în simţămîntul cu care abordează viaţa de toate zilele, în cuprinsul căreia pseudomiturile împlinesc rolul unor surogate ale spiritualităţii diminuate, gata a se stinge. Un pozitivism intrat în piele cum o alifie. Şi nu ne referim doar la postura pragmatică, la orizontul căreia s-au ivit fantasmele nocive ale regimurilor totalitare precum şi alte făcături demagogice care au sucit capul mulţimilor, în beneficiul unor tirani fără scrupule. Fantasticul suplinitor este de cele mai multe ori binedispus, vesel, măcar cu un aer inofensiv. Cuvîntul său de ordine e kitsch-ul. Are loc o degradare pînă la trivialitate a formelor de artă, sub pretextul aşa-numitelor culturi de consum, de masă, masscult, şi mic-burgheză, midcult. O adevărată explozie a produselor amuzamentului trădează nevoia tribului de a-şi umple un gol lăuntric, de a-şi potoli o angoasă fie şi prea puţin conştientizată. Nevoie satisfăcută de „născociri” ieftine, de „poveşti” de duzină, cu tentă pe cît posibil senzaţională, promovînd însă şansa succesului propriu, dobîndit peste noapte. Nevoia de produse interactive, care fac cu ochiul… O puzderie de cîntăreţi, actori, dansatori, saltimbanci, spre a nu mai vorbi de fotbalişti, apar într-un dans febril al efemerului nesătul de sine, meschine fărîme ale mitului de odinioară care întemeia. Miturile sezoniere ale celebrităţilor de carton semnifică destrămarea acelei ordini în afara căreia cultura n-ar putea fi concepută…

Noiembrie 2009

© 2007 Revista Ramuri