Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pumnalul şi crinul. Note pentru un memorial

        de Julio Cortázar

Prezentare şi traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru-Mehedinţi

În anul care se încheie, de pe fericitul tărâm de dincolo, unde se odihneşte întru veşnicie de peste 25 de ani, Julio Cortázar a făcut un dar incredibil cititorilor lui de pretutindeni: ultima sa operă. Este vorba de un volum de aproape 500 de pagini, publicat în luna mai în Spania de către editura Alfaguara, cu titlul inspirat şi exact de Pagini neaşteptate, care a văzut lumina tiparului prin strădania Aurorei Bernárdez, văduva şi legatara universală a scriitorului, şi a criticului catalan Carles Álvarez Garriga, reputat specialist în studii cortazariene.

Volumul reuneşte texte inedite, descoperite la Crăciunul anului 2006 în cele cinci sertare ale comodei din biroul lui Cortázar, texte de o mare diversitate, ca gen şi tematică. Astfel, se cuprind 11 povestiri, câteva fragmente din Poveşti cu Cronopi şi Glorii, Cartea lui Manuel şi Un anume Lucas (pe care autorul însuşi le-a scos spre păstrare, înainte de a încredinţa spre publicare volumele respective), apoi numeroase cronici, articole politice, texte pentru prieteni, 4 autointerviuri („Interviuri în faţa oglinzii”) şi, în sfârşit, 13 poeme necunoscute.

Din acest volum, în curs de apariţie la editura Polirom, oferim cititorilor revistei povestirea Pumnalul şi crinul. Note pentru un memorial.

Curierul plecat ieri seară cu încuviinţarea ducelui va fi prezentat Executorului o relatare sumară a faptelor petrecute în noaptea de vineri, douăzeci şi unu, luna în curs. Respectiva relatare, dictată de mine secretarului Dellablanca, era menită să supună atenţiei Executorului faptele recente şi dispoziţiile de urgenţă. După trei zile de la cele întâmplate, spiritele revenind la un control mai cumpătat al stărilor şi dispoziţiei lor, trebuie să dăm seama cum se cuvine despre numeroasele reflecţii, încurcatele conjuncturi şi dorinţa de adevăr ce răzbat din toate acestea. Executorul trebuie să găsească în cele ce urmează cuvenita rememorare a faptelor şi prilej de exercitare legitimă a judecării conţinutului lor, căci acestea zguduie curtea ducelui şi fac ca plebea să-şi plece urechea la zvonurile ce îndeamnă la răzmeriţă.

Executorul nu ignoră că răposatul agent Felipe Romero, de obârşie din Cuna de Metán, în vârstă de nouăsprezece ani, necăsătorit, de statură medie, cu nasul drept, gură cu buze fine, bărbie potrivită, sprâncene negre, ochi albaştri, păr blond cârlionţat, barba rasă, mă ajuta în delicata sarcină pe care Executorul a binevoit să mi-o încredinţeze. Isteţimea cameristei Carolina a înlăturat dificultăţile ivite în calea acceptării agentului Romero ca paj, în suita doamnei mele, ducesa; a îndeplinit această funcţie luând-o înaintea morţii cu trei luni şi o săptămână, câştigând încrederea şi stima stăpânilor, şi a profitat de ea fără greş pentru a pătrunde în înşelătoarele tăceri din palat, unde istoria se înfiripă învăluită în catifea. Astfel, raportul dat Executorului pe cincisprezece mai, cuprinzând documentul cu consemnele celor care conspiră împotriva Palatului, se datora atât dibăciei şi avântului nestăvilit al agentului Romero, ajutat cu chibzuinţă de camerista Carolina, cât şi propriilor mele presimţiri pentru care Executorul a avut bunătatea să mă laude cu alte prilejuri. Dintre agenţii desemnaţi pentru această misiune ce-mi revenea mie, răposatul Romero se remarca prin merite proprii, pe care vârsta-i fragedă le ascundea în ochii celor care măsoară înţelepciunea prin zbârciturile de pe chip sau confundă respectul cu palmaresul. Farmecul lui i-a slujit să descuie uşi şi să alunge temeri; astfel, doamna mea, ducesa, l-a favorizat cu bunăvoinţă, încredinţându-i însărcinări şi comisioane, treburi care se cădea să fie îndeplinite de alţi slujitori de la curtea sa, mai apatici sau mai nepricepuţi. Din fiecare asemenea hatâr (căci astfel sună ordinele în gura doamnei mele, ducesa), agentul Romero a tras foloase pentru investigaţie, aducându-mi la cunoştinţă ştiri şi prezumţii pe care Executorul le-a primit la timpul potrivit, cernute şi explicate cu mare grijă.

Faptele din noaptea de vineri sunt cunoscute în esenţă de către Executor. Trupul lui Felipe Romero a fost găsit în galeria acoperită care duce, de la poarta dinspre nord, la sălile de arme şi la încăperile ducelui. Cameristei Carolina i-a fost dat să-l descopere, şi pe dată şi-a pierdut cunoştinţa şi s-a prăbuşit peste sângele şiroind din gâtlejul răposatului. Spun răposatul, deşi anumite dezvăluiri, pe care Executorul le va judeca mai târziu, îndrituiesc presupunerea că agonia i-a fost prelungă şi moartea plină de blândeţe, după cum se potrivea fiinţei pe care o alesese.

Când şi-a venit în simţire, camerista a început să strige şi au venit în fugă cu lumini şi au văzut ce se întâmplase. Eu am ajuns peste puţină vreme şi l-am recunoscut pe Felipe Romero. Victima avea pieptarul verde de paj, împodobit cu panglici în două culori, şi pe cap pălăria cu o singură pană. Sub bărbie îi fusese înfipt un pumnal subţire ca o viperă, cu mânerul încrustat cu rubine, iar tăişul de oţel se îndreptase în sus, străbătând limba şi cerul gurii şi, spărgând ţeasta, pătrunsese în creieri şi se oprise chiar în lăcaşul gândirii şi al memoriei. Mortul zăcea pe spate, cu picioarele strânse într-o parte şi braţele desfăcute în cruce, cu degetele crispate îndreptate în jos, de parcă s-ar fi chinuit să se ţină de pardoseală. Când
i-am smuls pumnalul în timp ce oamenii îi ţineau capul, restul sângelui i s-a vărsat pe armă şi pe piept, iar unii au spus că mâinile i s-au mişcat o dată.

Eu am luat seama la ce trebuia să văd şi am făcut ce se cuvenea, şi chiar atunci a intrat ducele cu oamenii lui. I-am spus că e un paj, fără să-i rostesc numele ca să nu-i strecor în minte ideea că era de-al meu, iar el a poruncit să se aducă mai aproape făcliile şi stătu îndelung uitându-se întâi la mort, care îl privea şi el fără să-l vadă, şi apoi la mine. Un oştean închise ochii mortului, şi ducele ceru pumnalul ca să-şi imagineze rana. I-am răspuns că arma era deja în mâna justiţiei, şi el a zis: „Ciudat cuvânt, justiţia, dar poate că lama asta o merită îndoit”. Şi, întrucât eu aşteptam, căci în privinţa aşteptatului sunt mare maestru, se uită lung la rană şi mormăi: „L-au tras în ţeapă”. „Domnule, trasul în ţeapă se face pe jos”, am zis. Iar el: „Să nu uite Anchetatorul că creierii şi limba sunt uneori saci de necurăţenii, şi un pumnal înfipt acolo face mai mult decât ţepele turcului”. A adăugat atunci că e o glumă, că tare se mai minuna de asemenea rană neobişnuită, fiindcă aflându-se în atât de multe bătălii n-a văzut niciodată soldat înjunghiat în barbă. Stătură de vorbă între ei, şi eu am mai spus fără să stărui că pumnalul italian e armă vicleană, zboară din mână în trupul duşmanului şi pătrunde oriunde, ca o ploaie fină.

Pe când poruncea unui halebardier să rămână de strajă lângă leş şi ne pregăteam să ne întoarcem în sala cea mare a ducelui, se auziră strigăte în încăperile din aripa mică a palatului, se aprinseră luminile şi aflarăm de la slugi că ducesa fusese încunoştinţată despre nenorocire şi era din cale-afară de afectată. „Ce trecere mai avea pajul!”, izbucni ducele, făcând o strâmbătură. „Să se îngrijească Anchetatorul să fie luat mortul, pentru ca nevastă-mea să fie cruţată de a-l vedea scăldat în sânge”. Am făgăduit că aşa voi face îndată ce voi da toate dispoziţiile, şi am aşteptat să-mi mai spună ceva. Ducele se întoarse la zarurile lui, joc la care se întrecea cu capelanul, şi se închise în sine fără nicio sforţare. Eu am cerut două făclii şi m-am întors lângă Felipe.

Să ia aminte Executorul că era o noapte fără lună şi galeria se cufundase în beznă. L-au omorât pe Felipe fără a-i lăsa pesemne timp să vadă lovitura, şi el însuşi umblând pe acolo nu putea fi luat drept ţintă, ci doar o umbră printre altele. Mă uimeşte precizia cu care a fost înjunghiat, căci cea mai mică greşeală ar fi făcut ca pumnalul să se înfigă în aer, alertându-l pe cel atacat. Executorul va fi ştiind cât de riscant este să loveşti în locul îngust dintre fălci şi gât şi că înclinarea capului abia dacă poate ascunde rana. Flăcău fiind mă pricepeam, ca şi fraţii mei, la arta vânătorii, şi adesea ne puneam la încercare vederea şi norocul rănind mistreţul în locul acela. Şi fiindcă am ajuns s-o fac după bunul meu plac, ştiu cât de greu e să înfăptuieşti aşa ceva.

Am poruncit halebardierului şi slugilor să plece, îndată ce terminară de pus făcliile în belciugele din pereţi, şi m-am aplecat spre a vedea cu ochii ceea ce înainte văzusem pe pipăite. Să afle Executorul că relatarea aceasta e rodul reflecţiei şi al cercetărilor în ceasuri furate lumii palatului, cumpănind la soarta agentului Romero, la hazardul sau împrejurările ce l-au prefăcut în cadavrul acela care păstra pentru mine un ultim cuvânt. Să afle Executorul că acest cuvânt era un crin desenat de mâna lui dreaptă pe marmora unde sângele a slujit încă o dată drept cerneală pentru istorie.

Am cercetat floarea ducelui şi locul, le-am măsurat fără urmă de părtinire şi am văzut cele ce spun acum. Cu toate că agentul Romero nu fusese străin de încăperile ducelui, locul lui era în altă parte, lângă doamna şi stăpâna lui, şi mai cu seamă seara, înainte de retragerea suitei şi a slugilor, fiind ceasul ultimelor porunci şi dispoziţii. Ştiind că va muri, scăldată în propriu-i sânge, victima izbuti să deseneze crinul în beznă, cu ultima zvâcnire a mâinii drepte. Iar eu l-am văzut cel dintâi, cum trebuie să se fi aşteptat, şi l-am şters aplecându-mă să smulg pumnalul din rană, înainte de sosirea ducelui.

Spun că agentul Romero a murit lăsând mărturie asupra făptaşului; ademenit prin poruncă perfidă sau poftire îmbietoare, s-a îndreptat spre încăperile ducelui, dar n-a putut ajunge; a aflat cine e ucigaşul, după lumina stelelor sau după şoaptele de răzbunare, şi l-a desemnat prin numele său figurat. Două raţiuni a avut ucigaşul ca să-l omoare pe Felipe ori să dea ordin să fie omorât: preferinţa pe care i-o arăta ducesa, la vânătoare sau la jocuri de salon, şi bănuiala că se afla în serviciul meu, atent la cuvinte şi semne ce dezvăluiau complotul împotriva Palatului. Dovada celei dintâi sunt strigătele stăpânei şi felul în care ducele batjocorise cadavrul; a celei de a doua, măsura forţei ameninţate de propria-mi lucrare, şi se prea poate să-mi sune şi mie ceasul undeva, în altă galerie. Le strâng la un loc pe amândouă spre a arăta vinovăţia ducelui şi a justifica hotărârile grabnice ale Palatului, căruia sângele acesta străin îi va dovedi iminenţa unei lovituri mai mari, a revoltei latente pe care crima de acum o ascunde şi înteţeşte.

Am plecat de lângă Felipe şi m-am îndreptat spre încăperile ducesei, unde luminile nu se mai stingeau; am văzut cameristele fără vlagă, ofilite florile de pe suportul ligheanului şi căzute pe jos piesele jocului cu care-şi trecuse timpul doamna mea, în sunet desfătător de chitară. Veni lângă mine camerista Carolina, prefăcându-se mai întristată decât celelalte. Îmi spuse că ducesa stătea în pat, vegheată de lumina făcliilor şi de grija doicii; pomeni că jucase până la schimbarea gărzii, iar apoi ceruse îngăduinţa adversarului, care era popritorul Ignacio, să se ducă pentru a contempla bolta cerului în căutarea conjuraţiilor pe care i le prezisese astrologul. Când se întoarse, pe întuneric ca să desluşească mai bine stelele, se plânse că nu putuse vedea din pricina unui nor şi a umezelii. Ca să nu las nimic la o parte, am trimis camerista să-şi cerceteze pe furiş stăpâna, şi mă încunoştinţă că se odihnea, cu ingrată delăsare, în braţele doicii care, îngânându-i cântece de leagăn din copilărie, făcuse să se ivească iar zâmbetul pe chipul doamnei mele. I-am spus Carolinei să plece, ca să pot chibzui în linişte, şi am mişcat piesele jocului, descoperind mai uşor multele sale mutări fără sorţi decât pe cea a nebunului căzut pe marginea tablei. Şi am priceput că nebunul era domnul, iar istovirea şi tristeţea mi-au adus în minte imaginea celor doi stând de vorbă în sala de arme, mâna dreaptă a ducelui sprijinindu-se pe umărul lui Felipe, în chip de bunăvoinţă a nobilului care înalţă astfel un slujitor spre a-şi alunga plictisul un scurt răstimp. Mi-am adus aminte şi de întoarcerea de la turnirul din acea zi de San José, când ducele se rănise la braţ printr-o aruncare neizbutită, şi de Felipe ţinându-i calul de frâu spre a-i cruţa suferinţa. Şi, bântuit astfel de fantasme, am ridicat pumnalul să-i cercetez alcătuirea, şi pe neaşteptate m-a cuprins uimirea cu gândul la batjocura ducelui stând în picioare în faţa mortului, întrebându-mă dacă nu proteja pe cineva, al cărui nume i se ivise în minte, sau dacă nu se străduia să alunge cu înfăţişarea-i încruntată amintirile străine, în care mâna lui se aşeza iar pe pieptarul pajului sau ochii îi rămâneau pironiţi în părul atât de bălai că întuneca soarele de pe terase. Anevoioasă sarcină să curmi zvonurile; se adăpostesc prin draperii şi baldachine, înfiripându-se în dosul pleoapelor; iar mai marii ştiu ce înseamnă hăituiala lor necruţătoare.

Şi m-am pomenit astfel trecând de la un gând la umbra lăsată de pumnal pe tablă; şi privind jocul doamnei mele ducesa, curmat de veştile de afară, mi-a venit în minte rana neobişnuită a agentului Romero, trădând poate o mână deprinsă cu lucrări mai puţin grele. După o vreme, luptându-mă în sinea mea cu nemişcata schimbare a pieselor pe tabla de joc, mi-am dat mie însumi pilda Judithei şi a atâtor altor răzbunătoare care, pe culoarele timpului, îşi repetă de o mie şi una de ori fapta, spre a se minuna oameni şi cărţi. Am văzut o dâră de sânge prelingându-se pe tabla de joc, conturul unui crin sub nişte degete ce zgâriau marmora, iar crinul e floare ducală şi stă mărturie pentru ceea ce trebuie să vadă Executorul împreună cu mine. Ducele s-a prefăcut, căci a ştiut adevărul; dacă ascundea prin batjocură strălucirea trecutului turnir, proteja totodată, îndurerat, fiinţa care se răzbuna pe el omorându-l pe Felipe; se salva pe sine, salvând-o pe ucigaşă. Şi să mai vadă Executorul încă ceva: nimeni murind de asemenea rană, cu spume de sânge din limba tăiată, n-ar putea urzi în beznă gândul de a-şi trăda ucigaşul desenând floarea de crin. Aplecându-se să vadă mai bine crâncena agonie, ucigaşa înfiripă petalele în care privirea celorlalţi avea să-l ghicească pe duce. Nevinovat e acesta, deşi tăinuitor fără voie. Iar ducesa trebuie să fie smulsă curând din zâmbetul stârnit în somn de răzbunarea înfăptuită.

Pentru ca Executorul să dezlege pe deplin iţele unei întâmplări atât de încurcate, m-am dus apoi în sala medicului unde zăceau resturile agentului Romero. La lumina făcliilor l-am văzut despuiat pentru prima şi ultima oară, pe masa înaltă a chirurgului; acesta a plecat şi am rămas singuri. De ce trebuia să nu mă încred în mărturia celui care, cel puţin în aparenţă, a ştiut să scrie murind? Apropiindu-mi chipul de cel al lui Felipe, am căutat în ochii lui, din nou deschişi ca prin farmec, imaginea adevărului, un zodiac de nume pe lividul cer albastru voalat. I-am văzut buzele pe care sângele se închega precum o pecete, zadarnic am tot întrebat marmora urechii sale unde sunetul se spărgea şi cădea. Dar, după atâtea refuzuri, am zărit pesemne un răspuns pe chipul lui Felipe, o oferire a lui însuşi drept răspuns, o dezvăluire prin propriul său trup a numelui, un cumplit nume cotropitor şi tiranic. Ca şi cum dintr-o dată, trecând pe puntea de chipuri alăturate, ar putea gândi cu mintea mea, ar putea fi eu însumi în revelarea instantanee. Şi i-am auzit numele rostit de atâtea ori, numele lui repetat, doar numele lui. Am apelat la reflecţie, acoperindu-mi ochii, dar apoi am privit rana din bărbie şi mi-am adus aminte de marele Ajax, de cei care se omoară cu fierul, aruncându-se într-o armă. Ţinând-o cu amândouă mâinile, fără s-o vadă din pricina umbrei şi a posturii, i-a fost de-ajuns să împingă o singură dată, pe când capul îi cădea în piept, şi n-a mai fost altceva decât durere şi zbatere în agonie. Cu aceleaşi mâni, cu care ţinuse frâul calului ducelui când acesta s-a întors de la turnir, s-a omorât Felipe, am ştiut-o brusc, aşa cum ştii că s-a luminat de ziuă sau că vinul din zori avea parfum de violete. Şi-i spun Executorului că ştiind pot scuza, chiar dacă aceasta m-ar amesteca mâine în căderea agentului Romero. Scuz o moarte săvârşită orbeşte, o tăcere impusă prin tăierea limbii;
m-am gândit, cum am făcut-o şi lângă îngheţatul cadavru despuiat al lui Felipe, la curajul îngrozitor în ceasul hotărârii. Cred că avea în minte cheia şi dovezile complotului urzit de duce împotriva Palatului, şi că n-a fost capabil să-l trădeze după turnirul acela strălucit şi prestigiul unor favoruri pe care mi le închipui. Credincios până în acea noapte Executorului şi mie, hăituit de o dezbinare care i se citea în aspra privire a ochilor, s-a refugiat în moarte ca un copil, aşa cum şi era. Nevinovaţi se dovedesc a fi ducii, cei isteţi aşteaptă de la isteţimea mea sfârşitul unei însărcinări care nu s-a terminat încă pentru mine, după ce
i-am închis în cele din urmă ochii lui Felipe,
l-am îmbrăcat cu veşmintele mele de Palat, l-am aşezat într-un sicriu din lemn de abanos fără ferecături ori podoabe, iar în zorii zilei de duminică am lăsat să intre lumina şi slujitorii care l-au dus la groapa săpată în taină. Dacă Executorul dă ordin, va afla unde e înmormântat fără nume şi fără cuvinte: era un copil primejdios şi frumos, poate e mai bine că a pierit când începuse să nu-mi mai fie credincios.

În afară de cele relatate, adaug că în după-amiaza zilei de duminică ducele m-a chemat ca să-mi ceară pumnalul. Asta s-a întâmplat după ce eu îl înştiinţasem că cercetarea avea să se termine din lipsă de probe materiale, şi că raportul meu către Palat va susţine că agentul Romero se sinucisese. Ducele îmi ceru iar pumnalul, pe care eu îl aveam la mine, curat şi vârât în teacă, nedorind să-l dau nimănui.
M-am împotrivit cuviincios, ba chiar i-am spus: „Cum să vă împrumut o armă care aparţine justiţiei?”. Se făcu alb la faţă de mânie şi spuse ceva în genul că lucrurile sunt foarte neclare şi că avea să se ocupe el personal să verifice provenienţa armei. Când dădeam să plec, mai spuse: „N-am văzut niciodată pumnalul ăsta la Felipe Romero”. Nu ştiu de ce, atâta siguranţă făcând inventarul m-a înfuriat. Oricine poate şti că pumnalul nu era al lui Felipe, ba poate chiar şi cerceta din ce teacă a fost scos ca să-l ucidă. Nu numai ducele are cunoştinţă de aceasta; însă nici nu-i obligatoriu ca un om să se omoare cu propriul lui pumnal. Se pot imagina mulţi stăpâni pentru pumnal şi pentru floarea de crin. Ştim cu toţii să rănim şi toţi putem desena trei petale cu sânge. Eu cred că ducele începe să dea la iveală ceea ce în noaptea de vineri ascundea prin batjocură. Îi pare rău de Felipe, îi pare rău de mine, ne pare rău la amândoi unul de altul când ne privim. Însă mă întreb: De ce oare un duce, din stirpe regală, se zbuciumă din pricina unei morţi neînsemnate? Se zbuciumă fiindcă moartea asta e foarte importantă, pentru că în spatele ei este ducesa şi sunt eu, mai cu seamă eu. Mie mi se pare că în spatele ei sunt eu în ochii ducelui. Şi atunci forţează lucrurile, spune că trebuie găsit stăpânul armei, ca să arunce bănuielile asupra sărmanului om de la care poate că Felipe a luat-o în taină pentru a se omorî.

Iar dacă ducele forţează lucrurile şi caută un presupus vinovat, asta înseamnă că vrea să se protejeze sau s-o protejeze pe ducesă; ticălosul de el încearcă să arunce povara în cârca altuia şi face asta pentru stricata de nevastă-sa ori pentru el însuşi. E limpede că-i vinovat, că l-a ucis pe Felipe, şi că Felipe, dându-şi sufletul, a desenat crinul, cu ultimele puteri ale bietei sale mâini a desenat crinul pentru ca eu să-l văd şi să cer pedepsirea ducelui, sau a ducesei, sau a amândurora, a stăpânei lui Felipe şi a stăpânului lui Felipe: pedepsirea neîntârziată a celor doi.

© 2007 Revista Ramuri