Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Începuturile cavalerului marchiz Umberto(1)

        de Gheorghe Schwartz

Doar zidurile groase ale Palatului Bosci au reuşit să acopere opulentele teme de bârfă cauzate de Al Şaptezeci şi şaselea. Până atunci, „misterul la vedere” răspândit de Omul din fereastră, precum şi faima de înţelept unanim acceptată a fiului aceluia au plasat locuitorii maiestuoasei clădiri deasupra oricăror clevetiri. Nătăfleţul însă a adus cu el nenumărate subiecte picante pentru florentini: o dată toate interpretările posibile în legătură cu nenumăratele ciudăţenii ale personajului, apoi vorbele despre viaţa atât de slobodă a soţiei acestuia şi, nu la urmă, faptele fiului lor.

Nătăfleţul a avut trei copiii cu Francesca Malatesta, înainte ca femeia, fără să-i pese de consecinţe, să se arunce cu toată fiinţa în plăcerile cele mai furtunoase ale trupului. Al treilea copil, o fată, a murit imediat după naştere, vrând parcă să-şi anunţe părinţii că nu are rost să mai insiste: doar doi copii le erau îngăduiţi. (La fel
s-a întâmplat şi în cazul Înţeleptului, şi lui i-a murit al treilea prunc după doar câteva ore de viaţă. La fel va fi şi în cazul Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. Numai că Înţeleptului i-au rămas o fată şi un băiat, pe când Nătăfleţul a avut doi băieţi. Deosebire esenţială, după cum se va vedea.)

Al Şaptezeci şi şaptelea a fost al doilea născut al nepotului Omului din fereastră şi al Francescăi Malatesta. Situaţie, care chiar şi din această postură, i-a oferit o zestre ce i-a pecetluit destinul. Ca descendent al stăpânilor Palatului Bosci şi nepot de episcop, a fost scutit de orice griji materiale şi, mai mult decât atât, s-a văzut izbăvit de insistenţele la care sunt supuşi, de obicei, bogaţii. Iar, ca urmaş al spiţei Malatesta, Al Şaptezeci şi şaptelea a moştenit ambiţiile nestăvilite ale condotierului, pasiunea clocotitoare a mamei, precum şi dorinţa de dominare şi o sete terorizantă de glorie.

Cei doi băieţi au crescut împreună şi au fost daţi de mici în grija unui cavaler spre a fi iniţiaţi în viaţă ca adevăraţi bărbaţi. Viaţă pe care amândoi păreau dornici s-o îmbrăţişeze cât mai repede. Ei n-au cunoscut temerile nevolnicului lor tată şi instruirea în meseria armelor s-a desfăşurat fără asperităţi. Cum Nătăfleţul s-a dovedit de la început incapabil să se ocupe de educaţia lor, în vreme ce mama îşi trăia din plin propria viaţă, soluţia găsită părea într-adevăr cea mai potrivită. Iar copiii erau mulţumiţi cu ceea ce li se oferea. Şi, când nimic nu părea s-o prevestească, s-a abătut nenorocirea şi asupra Palatului Bosci. Primul moştenitor al familiei a fost adus acasă grav rănit, medicii nemaiputând să-l ajute să supravieţuiască. Băiatul a avut unsprezece ani când a murit, iar rana fatală i-a provocat-o chiar propriul său frate. A fost un accident în timpul exerciţiilor cu săbiile, a rămas varianta oficială, doar că asemenea antrenamente se făceau, de regulă, cu arme boante…

Al Şaptezeci şi şaptelea a fost considerat un martir al cauzei şi drept martir va intra în şirul Celor O Sută. Doar că ambiţia lui nu l-a jertfit doar pe sine, ci avea să-i tragă după el în nenorocire pe prea mulţi dintre cei cu care a intrat în legătură.

La vârsta de zece ani, fiul Înţeleptului a devenit unicul moştenitor al uriaşei averi a familiei. Ştiind-o prea bine, o vreme a trăit cu această mândrie, savurându-şi din plin noul statut. La insistenţele sale, a fost mutat de la bătrânul cavaler ce i-a fost primul instructor la un condotier faimos, Massimo Braci, bărbat cu imens renume, în ciuda absenţei unor la fel de mari realizări pe câmpul de luptă. Aşa cum se întâmplă de atâtea ori, faima se naşte din cine ştie ce calitate a personajului şi rămâne lipită de el fără să fie cineva care s-o analizeze şi s-o pună la îndoială. Nici prea frumos nu era Braci, nici prea harnic, nici prea deştept. Dar lumea îi vedea cicatricea ce-i însemna chipul şi era încredinţată că are în faţă un erou autentic.

În slujba acelui bărbat la modă în cetate a stat băiatul şi l-a însoţit în diferitele-i călătorii prin Toscana. Prea multe n-a avut de învăţat de la noul său mentor şi, prinzându-i slăbiciunile, a ajuns să nu-l mai respecte defel. Până la urmă, Massimo Braci a bătut la poarta Palatului Bosci spre a se plânge de purtarea tot mai intolerabilă a pajului său. Aşa că Al Şaptezeci şi şaptelea s-a despărţit şi de cel de al doilea său învăţător, deşi Nătăfleţul ar fi fost dispus să-l plătească şi în continuare cu multă dărnicie pe Braci, doar să încerce să-l disciplineze pe răzvrătitul ucenic.

A urmat o perioadă de vreo doi ani cât băiatul a tăiat frunze la câini prin cetate. Nici bunicul său, omul recunoscut pentru calmul şi înţelepciunea ieşite din comun, n-a izbutit să-l ţină în preajma sa. Al Şaptezeci şi şaptelea era arogant peste măsură, folosind orice mijloace pentru a-şi satisface poftele, capricios, crud, fără cuvânt, „incapabil să se pună în pielea altuia şi lipsit de onoare”, cum îl dojenea blând episcopul. Şi, peste toate, cu o ambiţie nemăsurată. Însoţindu-şi bunicul ierarh în Imperiu, i-a creat atâtea probleme şi acestuia, încât a fost trimis sub pază strictă înapoi la Florenţa. Unde şi-a continuat isprăvile.

Gianni (Jean) Vengeri, exuberantul său viitor biograf, va scrie cu admiraţie despre acea perioadă a eroului său: „Încă de foarte tânăr, băiatul a ştiut să-şi urmărească cu tenacitate scopurile”…, chiar dacă, adaugă scribul, acele scopuri n-au fost întotdeauna – scribul ar zice că mai niciodat㠖 dintre cele mai nobile. Aşa că isprăvile de tinereţe ale fiului Nătăfleţului nu trebuie să fi fost neapărat aşa cum ni le-a descris povestitorul lor. Pentru exemplificare, scribul spicuieşte câteva dintre ele: la cinci ani, băiatul şi-a confecţionat un clavecin în lada căruia se aflau mai multe pisici strânse de membre cu sârmele mânuite din „claviatură”, drept care scoteau mieunături diferite, întrucât au fost selecţionate cu grijă după timbrul fiecăreia, înainte de a fi introduse în cutia de rezonanţă a „instrumentului”. Cum s-a scris că şi regele Filip al II-lea al Spaniei s-ar fi delectat în frageda-i copilărie cu o asemenea „muzică”, fiind aclamat de curteni drept un adevărat virtuoz în domeniu, se pare că nemiloasa îndeletnicire a fost mai practicată în epocă decât s-ar crede.

Apoi, la vârsta de vreo opt ani, povesteşte acelaşi Gianni Vengeri, cei doi fraţi din Palatul Bosci, asistând la o execuţie publică, au năvălit pe eşafod, cerând să preia ei rolul călăului şi au trebuit să fie îndepărtaţi cu forţa. Totuşi, insistă Vengeri, băiatul a reuşit să înduplece un păgubit să fie el cel care s-o biciuiască pe o slujnicuţă, ca pedeapsă că aceasta a fost prinsă furând din lăzile stăpânei ei. (Şi mai târziu, personajul n-a pregetat să mai execute el însuşi asemenea acţiuni în public ori în intimitate, în special atunci când era vorba despre femei tinere. Drept urmare, astăzi ar fi fost catalogat cu termenul „sadic”.)

O a treia întâmplare, povestită cu acelaşi entuziasm, desigur tot de către Vengeri, narează povestea unui concurs de aruncări cu bila, în care copilul Al Şaptezeci şi şaptelea s-a întrecut cu băieţi mult mai mari decât el. Aşa că, în mod inevitabil, nu s-a aflat, la început, printre învingători. Însă fiul Nătăfleţului nu s-a lăsat, inventând mereu nereguli în desfăşurarea disputei şi cerând iarăşi şi iarăşi reluarea ei. Până ce, unul câte unul, ceilalţi competitori au renunţat, iar el a rămas singur în arena improvizată din faţa Palatului Bosci. („Şi, astfel, l-a eliminat şi pe fratele său!”) Doar că toate astea nu puteau proveni decât din înseşi relatările protagonistului lor… Care, se vede,
le-a povestit cu mândrie.

Asemenea gen de istorioare – chiar de adevărate ori mai puţin adevărate – aveau să prevestească evenimentele atestate din viaţa ulterioară a personajului.

Francesca Malatesta obişnuia să-şi blesteme soarta pentru că s-a născut femeie. Reprezentantă hotărâtă a neamului ei, mama Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea dorea, mai presus de orice, să domine. Cum era conştientă de condiţia ei de femeie ce nu-i permitea să-şi impună autoritatea decât prin intermediului unui bărbat şi cum nevolnicul ei soţ nu avea niciun fel de ambiţii administrative, şi-a transferat nădejdea în copiii ei. Cărora le-a insuflat de mici dorul de mărire. Odată cu moartea celui mai vârstnic, şi-a pus toate speranţele în mezin. Ceea ce n-o împiedica, chiar şi în vreme ce îşi satisfăcea poftele cu diferiţii ei iubiţi, să încerce să se situeze în spatele unor figuri puternice, prin care să obţină puterea fără să mai aibă nevoie să aştepte până ce băiatul îi va creşte suficient spre a putea urca sus de tot în ierarhii. Aşa că a născocit cele mai rafinate jocuri erotice, legându-şi strâns amanţii de ea şi jucând prin aceştia rolurile care ei, femeii, îi rămâneau interzise. Dacă se spunea încă de pe vremea aceea c㠄Nasul Cleopatrei a schimbat istoria lumii”, este sigur că şi nurii Francescăi Malatesta au influenţat cât de cât multe dintre întâmplările Florenţei secolului ei. Pe măsură ce îmbătrânea şi simţea că-i vine tot mai greu să-şi supună iubiţii, inventa în iatacul ei situaţiile cele mai complicate. Şi, cu toate astea, până la urmă a trebuit să-şi recunoască slabele performanţe în scrierea scenariului lumii, tot ce a izbutit nefiind decât intrigi ce nu depăşeau hotarele Toscanei. Aşa că, până în ultimele-i clipe, tot Al Şaptezeci şi şaptelea a rămas nădejdea prin care să răzbune destinul care i-a refuzat statutul de bărbat. Când a murit desfigurată de o boală lumească, contactată de la cine ştie cine, fiul ei avea în jur de şaisprezece - şaptesprezece ani.

De la revenirea din custodia bătrânului cavaler Braci, tânărul n-a mai urmat nicio educaţie organizată, de la doisprezece ani luându-şi viaţa pe cont propriu. Pentru tot ce visa să reuşească pe viitor, îşi făcea ucenicia în mijlocul unor bande de tineri proveniţi din păturile cele mai sărace. Dacă se va putea impune repede printre aceia, îşi spunea, va învăţa şi cum să se impună, mai târziu, printre adulţi. Vlăstarul bogat al Palatului Bosci îşi cumpăra cu sârguinţă şi viclenie aliaţii în acea comunitate dificilă, în care, până atunci, puterea pumnului a părut a fi singurul criteriu de apreciere. Comunitate dificilă pentru copilul Al Şaptezeci şi şaptelea şi fiindcă el avea doar doisprezece ani, iar şefii bandei erau bărbaţi în toată firea, căliţi în nenumărate încăierări dintre cele mai sângeroase. Şefi ai şlehtei care, tocmai pentru că au supravieţuit acelor confruntări, au acces la situaţia de conducători. Băiatul a cântărit situaţia şi a înţeles foarte repede că singura sa şansă era de a submina unitatea grupului, folosindu-se de bani, de banii pe care el îi avea, iar ceilalţi nu. Aşa că şi-a cumpărat o gardă de corp chiar dintre membrii bandei, băieţi pe care i-a încercat lăsându-i să se descurce spre a-şi apăra noul statut (invidiat de unii şi urât de alţii). Selecţia
s-a produs de la sine şi, treptat, toată ceata aceea de semi-sălbatici a înţeles că are mult mai mult de câştigat aspirând la averea ascunsă în Palatul Bosci, prin intermediul Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, decât să întreprindă acţiuni multe şi riscante pentru beneficii mult mai mici. Aşa că, pe nesimţite, grupul de tineri infractori din suburbiile Florenţei a sfârşit prin a se subordona necondiţionat nepotului Înţeleptului.

Gianni Vengeri, biograful Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, deşi a crescut într-un sat nu departe de Florenţa, n-a făcut parte din gloata pomenită, însă îşi amintea de teroarea pe care a insuflat-o banda de adolescenţi asupra întregii Toscane. Oficialităţile au prins câţiva tineri criminali şi
i-au pedepsit exemplar, însă n-au reuşit să controleze fenomenul. Până acolo încât grupuri de luptători, învinşi pe cele mai diferite meridiane şi ajunşi mai mult datorită hazardului în Italia, au găsit întotdeauna aliaţi şi călăuze în ceata de tineri sălbatici din Florenţa. Şi cum cei mai mulţi briganzi s-au născut din oşteni ale căror căpetenii au fost înfrânte pe câmpul de luptă, precum şi din soldaţi dornici să-şi continue traiul în războaie proprii, nici Toscana n-a fost ferită de asemenea grupuri de bărbaţi a căror singură şansă a mai rămas să-şi asigure existenţa prin jaf. Fiecare dintre acele trupe migratoare, duse de întâmplare şi trăind doar clipa, fără a putea visa la nimic din viitor în afară de nişte scenarii imaginative difuze şi lipsite de legătură cu realitatea, erau încântate când cineva le sărea în ajutor, încântate înainte de a-i măcelări şi pe acei oameni. Nu şi pe cei ai Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. Cel puţin două episoade sunt atestate: trecerea prin Florenţa a unor apropiaţi ai familiei Visconti, după ce familia Sforza a preluat conducerea Lombardiei şi, un an mai târziu, când, ca din senin, în Toscana au apărut resturile trupelor lui Jack Cade, sosite tocmai din Albion. Ambele veniri s-au petrecut în 1450 sau ceva mai târziu, în orice caz băiatul Francescăi Malatesta neavând mai mult de treisprezece ani. Cu prilejul primeia dintre aceste întâmplări, viitorul Conte Marchiz Umberto a izbutit să le ia şi ultimele speranţe şi bunuri refugiaţilor din Milano, după ce, în prealabil, le-a câştigat încrederea; şi englezii au fost predaţi, rând pe rând, autorităţilor, nu înainte ca băiatul să fi aflat tocmai din gurile lor grozăviile de care s-au făcut vinovaţi
în vremea pribegiei lor prin lume. Ceea ce ne face să bănuim că Al Şaptezeci şi şaptelea a făcut deja de atunci un joc dublu, fiind, în acelaşi timp, atât bandit, cât şi om al puterii, dublă ipostază de care se va folosi în mod cât se poate de natural toată viaţa.

De la oamenii lui Jack Cade, fiul Francescăi a aflat câte oportunităţi oferă o ţară în conflict intern unui om ambiţios, aşa că a regretat că s-a născut într-un loc unde familia Medici asigura stabilitatea regiunii. Ar fi preferat să se fi ivit mult mai degrabă într-un peisaj unde structurile să nu fie „atât de îngheţate” şi unde fiecare ins să parvină prin meritele proprii. „Ce-ţi lipseşte ţie?”, îl întreba fără dojană bunicul, stârnit de suferinţele pricinuite de nerăbdările fiului. „Tu vorbeşti aşa? Tocmai tu? Ce nu ai tu şi ce nu poţi deveni tu, doar să vrei şi să te pregăteşti în direcţia respectivă?”. Însă tocmai aici era marea problemă a Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, el
n-avea răbdare să se pregătească, el dorea să aibă imediat. Iar tatăl îi aducea aminte că a fost conceput tocmai în vremea marii întâlniri, când sub ferestrele Palatului Bosci a defilat cea mai impresionantă procesiune a istoriei în frunte cu papa, patriarhul Constantinopolului şi împăratul Orientului. (Ultimul împărat bizantin…) Or, acea coincidenţă în timp nu putea să nu fi influenţat destinul celui ce se pregătea să se nască. O asemenea soartă, dacă e să credem, aşa cum a spus deja marele Aristotel, plasează impulsul iniţial drept motor al mişcării slobozite din lucrarea lui Dumnezeu. Bunicul a fost înţelept, iar Nătăfleţul cult. Urmaşul lor n-a fost nici una, nici alta. El, strănepotul, nu era decât ambiţia în persoană, o ambiţie care îl situa deasupra tuturor, universul întreg nefiind creat decât pentru a-i sluji lui. De aceea, tot ce făcea i
s-a părut mereu legitim şi singura lui problemă a fost că lumea nu se grăbea să-i recunoască statutul. Pentru care recunoaştere a luptat întreaga-i viaţă.

(Scribul se întreabă ce s-ar fi întâmplat cu Al Şaptezeci şi şaptelea dacă ar fi reuşit să ajungă pe culmile visate: întrucât sensul vieţii sale a fost drumul, lupta de a accede până acolo, odată vârful atins, ori ar fi fost profund dezamăgit, ori ar fi căutat şi în continuare duşmani, luptându-se până la urmă chiar şi cu sine. Distrugându-se. Dar, desigur, astea nu sunt, din nou, decât gândurile inutile ale unui scrib care a uitat că rolul său nu este decât să aştearnă slovele şi nu să emită păreri.)

Cam la vârsta de 17 ani, băiatul s-a pomenit orfan de mamă. Şi chiar dacă în ultima vreme a dat prea rar pe acasă, Francesca a rămas într-o strânsă legătură cu fiul ei, fiind tot mai încredinţată că îşi va răzbuna soarta de a se fi născut femeie prin Al Şaptezeci şi şaptelea10 , iar tânărul a găsit în mama sa singura persoană în faţa căreia putea să-şi verse nestingherit nerăbdarea, fiind şi înţeles aşa cum dorea şi fiind şi stimulat să-şi continue calea. Şi, brusc, toate astea s-au terminat, dispărând mama, a dispărut şi unicul receptor extern binevoitor al gândurilor sale. Cu tatăl n-avea ce discuta, bunicul deşi îl asculta, prin sfaturile pe care i le dădea, era evident că nu-i înţelegea frământările, iar cu străbunicul era imposibil să ai un dialog: un sfinx priveşte, dar nu stă la taclale. Prieteni, Al Şaptezeci şi şaptelea nu a avut. Aşa că, şi din Ceruri, mama i-a rămas singura confidentă la victoriile sale prezente şi viitoare11 . Deşi părea gata de a-şi găsi locul în orice societate, tânărul nu făcea decât să judece dacă şi cât de mult i-ar putea folosi cei cu care se întâlnea. Oamenii nu erau decât piesele de şatranj ale jocului său cu destinul, oricare dintre ele putând fi sacrificată dacă mersul lucrurilor o cerea. Iar femeile… Singura femeie adevărată în viaţa Martirului
n-a fost decât mama sa, apriga Francesca Malatesta, fiinţa elegantă, senzuală şi stârnind toţi masculii întâlniţi şi, totodată, femeia bărbat, imaginabilă la fel de bine în budoar ca şi în armură pe calul de luptă. Celelalte femei erau frumoase – şi, atunci, le atribuia rolul de păpuşi pentru astâmpărarea poftelor fiziologice ori pentru joacă, pentru a le transforma în instrumente de lucru în intrigile disputelor ori pentru a le arunca drept momeli şi elemente de şantaj adversarilor –, şi erau şi femei urâte, fiinţe bune doar pentru muncile destinate unor slujitoare credincioase. (Dar nimeni nu era în concepţia fiului Nătăfleţului suficient de sigur pentru a-l putea numi „fiinţă credincioasă”. Nimeni!) Aşa că relaţiile Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea erau sexuale şi nu amoroase. El şi-a început viaţa de bărbat devreme, atunci când a fost pentru prima oară conştient că simte o atracţie fizică pentru o femeie şi că este capabil s-o satisfacă şi nu a ezitat niciodată în faţa unei aventuri, mai ales că a învăţat că o poftă neînfăptuită duce la numeroase gânduri şi acţiuni ce nu fac decât să te distragă de la lucrurile cu adevărat importante. Aşa că nu se sfiia să râdă de toţi poeţii ce-şi declamau amorurile nesfârşite, ba chiar suferind pentru o femeie, în loc să şi-o ia şi să-şi vadă de treburile lor. Odată satisfăcut, un mascul nu mai simte nevoia de a se pierde în scenariile sale imaginative erotice.

Aşa că Al Şaptezeci şi şaptelea a făcut multe femei fericite, însă şi mai multe gata să se sinucidă în urma lui. Ca şi bunicul şi tatăl său, şi el a devenit repede ţinta unor mame ambiţioase şi dornice să şi-l facă ginere. Reputaţia-i tot mai îndoielnică era compensată cu vârf şi îndesat de averea fabuloasă a celor din Palatul Bosci, de firea-i nestăpânită şi de trupul vânjos de armăsar tânăr. Ceea ce n-a împiedicat apariţia a numeroase scandaluri în lumea bună în legătură cu femeile tinere ori mai puţin tinere cu care a avut relaţii de o noapte ori de o săptămână. Al Şaptezeci şi şaptelea nu se îndrăgostea, el şi-a şi interzis să se lege afectiv de cineva, intuind că orice relaţie de durată nu face decât să atârne ca o piatră de moară de picioarele celui ce doreşte să urce cât mai sus. O vreme a trăit cu o doamnă cu douăzeci de ani mai în vârstă decât el12 , apoi evenimentele au început să se precipite în viaţa sa şi s-a îndreptat spre noi aventuri şi spre noi femei.

Fiul Nătăfleţului părea imun faţă de orice sentiment de iubire, chiar dacă, la nevoie, mima cu mult succes dragostea faţă de o femeie sau camaraderia neţărmurită faţă de un tovarăş vremelnic. Totuşi, un lucru era, probabil, în sângele său, la fel ca şi în sângele fiecăruia dintre Cei O Sută: credinţa că, mai presus de toate, misiunea sa era de a perpetua neamul. Aşa că
s-a căsătorit şi el şi a avut doi copii, o fată şi un băiat. Bârfa pornită din invidia mamelor dezamăgite că nu au putut confisca pentru odraslele lor un animal atât de frumos şi atât de bogat, taurul Florenţei, spunea că soţia Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea era singura femeie din lume care chiar nu şi l-a dorit şi nu l-a dorit nici după ce a fost măritată cu el şi că, drept urmare, tânărul soţ era obligat s-o violeze, ori de câte ori avea poftă de ea. Fapt cu adevărat revoltător: soţia trebuie să se supună bărbatului, şi când bărbatul era atât de arătos ca şi moştenitorul Palatului Bosci, era chiar de condamnat atitudinea acelei femei proaste! (Pe Francesca, soţia celui de Al Şaptezeci şi şaptelea, o chema la fel ca şi pe mama sa, fiind foarte posibil ca această coincidenţă de nume să-i fi determinat soarta. Se zvonea, desigur în mare şoaptă, dar şi cu satisfacţie, că fiul Nătăfleţului îşi poseda nevasta prin ritualuri speciale, umilind-o şi torturând-o. Posibil ca tocmai rezistenţa pe care i-a opus-o
s-o fi făcut dorită de soţul ei obişnuit doar cu interjecţiile pline de dor ale celorlalte femei. Francesca n-a mai ieşit din casă singură, fiind mereu însoţită de servitori ce păreau că formau mai degrabă escorta unei prizoniere. După o vreme n-a mai fost văzută ieşind deloc. Practicile sexuale uzitate cu ea de soţul ei erau mai degrabă brutale decât rafinate şi l-au inspirat pe marchizul de Sade în povestirile sale la fel de lipsite de imaginaţie. Al Şaptezeci şi şaptelea dorea plăcerea întreagă şi imediată. De aceea, scribul nu a avut de ce se mira că nu a găsit niciun cuvinţel despre circumstanţele morţii femeii, mama copiilor Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea dispărând, evaporându-se pur şi simplu în eter, în interiorul cavoului ce i-a fost căminul.)

Împlinind 22 ani, Al Şaptezeci şi şaptelea se simţea nu numai pregătit pentru a prelua puterea, ci chiar profund nemulţumit că n-a primit-o încă. Care putere? Se pare că ambiţiile sale nu aveau încă un contur precis, însă simţea că timpul trece implacabil şi că potenţialul său este împiedicat să se manifeste. Al Şaptezeci şi şaptelea nu mai avea nici măcar atâta răbdare câtă a reuşit să mimeze până atunci şi simţea tot mai acut că nu se poate bizui decât pe sine. Şi iarăşi: străbunicul – parcă nemuritor – era la fel de abordabil ca şi legendarul sfinx; bunicul, după o perioadă de mare influenţă politică, s-a retras şi el în Palatul Bosci, înainte de a pleca să moară împăcat la mănăstire; la tatăl său nici nu merita să se gândească. Da, retragerea din viaţa publică a bunicului îi luase definitiv senzaţia că va reuşi doar prin scurgerea firească a evenimentelor.

Aşa că a simţit că trebuie să schiţeze un alt plan de atac. Pe care l-a început prin a face inventarul persoanelor cunoscute de care s-ar putea folosi. Aşa că primele contacte le-a realizat bazându-se pe notorietatea trecută a bunicului. Un bunic de care a început, încă de atunci, să se detaşeze: pe de o parte, fiindcă l-a dezamăgit renunţând la tot, lăsându-l pe el lipsit de sprijinul de care până atunci, nu s-a îndoit nici o clipă şi, pe de altă parte, întrucât Înţeleptul îl asculta cu un aer pe cât de cald, pe atât de superior, parcă s-ar fi aflat în faţa unui copil. Totuşi, prin relaţiile bunicului, nepotul a reuşit să fie inclus în câteva misiuni diplomatice, foarte necesare pentru ucenicia sa întru politică.

Încă de la prima sa deplasare într-o echipă, în care nu a fost primit decât pe un rol de figurant, Al Şaptezeci şi şaptelea a reuşit să uimească. În primul rând că se purta extrem de politicos cu toată lumea, în vreme ce nu se putea abţine să nu ducă vorbe de la unul la celălalt, ignorând că într-un colectiv atât de restrâns niciun secret nu supravieţuieşte mai mult de câteva minute. Aşa că a fost trimis acasă. Aceasta a fost prima lecţie. Pe care n-a uitat-o.

Sosind el mai repede decât informaţia despre circumstanţele revenirii sale13 , peste doar câteva zile a reuşit să obţină încrederea unei alte echipe. De data asta, s-a ferit să vorbească mai mult decât a fost necesar, precum şi să-şi selecteze confidenţii. Iar în loc să-i dăuneze primul eşec, acela chiar l-a ajutat: pleca în răsărit nu ca un novice, ci ca un bărbat care a mai participat la munca diplomatică. Focalizarea celor cu care să se întovărăşească, precum şi conştiinţa că orice eşec poartă în sine şi un succes în care să poată fi transformat au constituit concluziile pe care le-a tras din această a doua lecţie. Şi nici această a doua lecţie nu o va uita.

Iar scribul trebuie să admită că Al Şaptezeci şi şaptelea era un autodidact înzestrat cu înţelegerea celor prin care trecea.

1 Fragment din romanul CEI O SUTĂ – SECRETUL FLORENŢA, în curs de apariţie.

 2 Nătăfleţul era totuşi preocupat de cei doi fii. Le asigura cu o conştiinciozitate exemplară tot ce pofteau şi se îngrijea să nu le lipsească niciodată nimic. „Putea să-şi permită generozitatea!”, ar putea comenta scribul, numai că Al Şaptezeci şi şaselea a fost efectiv grijuliu cu bunăstarea copiilor săi. De mai mult decât atât, n-a fost în stare.

 3 Numai puţini erau dispuşi să-şi amintească faptul că viteazul condotier s-a ales cu acea rană încă din copilărie şi că, aşadar, nu şi-a câştigat-o pe vreun câmp de luptă.

 4 Dar va scrie din auzite, cei doi întâlnindu-se abia când au participat amândoi în misiunea din răsărit, cea de a doua misiune diplomatică a celui de Al Şaptezeci şi şaptelea.

 5 Această întâmplare pare să fi fost reală, chiar dacă scribul nu poate garanta că ar fi fost vorba despre personajele cărora le-a atribuit-o cronicarul Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea. În prima parte a veacului al cincisprezecelea, călugărul Fra Tomasso a scris o carte şi a făcut numeroase intervenţii la Sfântul Scaun pentru ca unele execuţii să fie îndeplinite de copii, astfel încât candoarea lor să ajute la absolvirea păcatelor sufletului osânditului. („Pentru că pedeapsa nu este făcută doar pentru a stârpi răul, ci şi pentru a ajuta ca, purificat prin foc ori fier, vinovatul să se înfăţişeze uşurat în faţa Judecăţii de Apoi”.) Ajuns părinte inchizitor în sudul peninsulei, Fra Tomasso ar fi încercat să-şi pună ideea în aplicare, deşi scribul n-a găsit documente revelatoare în această privinţă.

 6 Soţia Nătăfleţului a fost copleşită de admiraţie faţă de Ioana d’Arc, invidiind-o şi după sfârşitul tragic al Fecioarei din Orléans. Însă, trebuia să-şi recunoască, nu destinul cumplit al acelei tinere femei o împiedica să încerce să-i fie asemenea, ci rigorile unei vieţi austere. Să fii şi eroină şi să te şi bucuri de plăcerile frivole ale vieţii, i se părea imposibil chiar şi atât de ambiţioasei Francesca.

 7 Ceea ce e un fel de a spune, întrucât Al Şaptezeci şi şaptelea a avut întotdeauna tot ce şi-a dorit din punct de vedere material, aşa că a trebuit să lupte doar pentru mărirea pe care n-a avut răbdare s-o obţină în mod natural, aşa cum îi era predestinată prin obârşie.

 8 Motivaţie pe care i-a atribuit-o Vengeri, însă scribul nu crede în aşa ceva: Al Şaptezeci şi şaptelea făcea doar ceea ce-i producea satisfacţie în clipa aceea şi este puţin probabil ca încă de atunci să se fi supus unui plan pentru viitor.

 9 Pentru a supravieţui, după cum pretindeau ei.

 10 Singura ei ezitare în această privinţă pornea de la mirarea că un caracter atât de puternic şi cu o voinţă atât de temerară să se fi născut din sămânţa unui ins atât de moale şi de fricos ca Nătăfleţul.

 11 Biograful Gianni Vengeri va povesti cum eroul său stătea ore în şir cu ochii aţintiţi în sus, uneori chiar şi vorbind cu voce tare cu mama sa, cu care-şi împărţea visele.

 12 El avea 18-19 ani, Maria Magdalena Fabiani se apropia de 40. Maria Magdalena era soţia unui armurier foarte bogat, dar care a fost multă vreme departe, capturat fiind împreună cu una dintre corăbiile sale de către piraţii africani. Al Şaptezeci şi şaptelea – pentru care banii nu jucau nici un rol – a fost cel care l-a răscumpărat, împreună cu tot echipajul corăbiei, aşa că soţul încornorat i-a trecut cu vederea relaţia de notorietate cu Maria Magdalena. De altfel, Fabiani nu şi-a revenit în întregime după perioada petrecută în acel prizonierat şi a murit la nici doi ani după ce a ajuns acasă. Faptul că răscumpărarea nu l-a costat nimic şi că afacerile i-au mers mai departe şi în lipsă (amantul anterior al soţiei sale, sperând că armurierul nu se va mai întoarce, îngrijindu-se de avere de parcă ar fi fost a lui), l-a făcut să rămână bogat, chiar şi în ultimele-i luni de neputinţă fizică. Ceea ce avea să-i consolideze convingerea Celui de Al Şaptezeci şi şaptelea că banii singuri nu au putere şi că pentru a fi cu adevărat împlinit mai trebuie ceva în plus.

După ce a părăsit-o pe Signiora Fabiani (al cărei chip îl cunoaştem din picturile păstrate în două muzee), aceasta, rămasă văduvă, s-a căsătorit cu administratorul soţului ei, care astfel şi-a văzut şi el împlinite speranţele.

 13 A fost primul eveniment care l-a învăţat că, într-o lume unde ştirile se difuzează relativ încet, cel ce ştie să le-o ia înainte va fi întotdeauna câştigător.

© 2007 Revista Ramuri