Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








A fost o lume…

        de Ion Floricel

Moto: … şi a început cu moarte deocheată sfârşindu-se cu pământ însângerat, iubiri care ucid şi fel de suflete atunci când lumea pare să nu se fi oprit…

În ţinutul Teicanilor, succesiunea anotimpurilor părea să aibă caracteristici proprii, nemaiîntâlnite în alte zone ale ţării. Trecerile se făceau lent, pe nesimţite. Aveai nevoie de calendar, uneori, să ştii cu precizie în ce lună şi în ce anotimp te afli. Fiecare dintre cele patru anotimpuri îşi avea farmecul lui. Erau minunate primăverile, când natura se trezea la viaţă. Iarbă verde, pomi înfloriţi, rândunele grăbite care îşi construiau cuibul la streaşina caselor. Şi berzele – venite de departe pentru a-i convinge pe sceptici că iarna a rămas cu mult în urmă. Apoi verile, cu soare mult, ziua şi miliardele de stele ce te făceau să treci cu privirea în partea de miazănoapte, unde totul se încreţea prin zbârcituri împleticite, insesizabile aproape, şi unde toate căpătau aceeaşi formă labirintică, reflectată într-un peisaj de-a dreptul răsturnat. Şi toamnele – cu ploi lungi şi dese, cu vânturi grăbite ce răvăşeau noianul de frunze moarte căzute de pe ramuri, dar care puneau în lumină hărnicia oamenilor, adunând în hambare roadele câmpului. Şi iernile…

Era iarnă. Miez de… decembrie 1993. Afară ningea lin, cu fulgi mari şi pufoşi. Pământul se acoperise deja cu un strat subţire de zăpadă. „Cât va mai ninge, oare?“, şi-a zis Mihai Cojocaru. „Mi-e dor de nămeţii de odinioară. Din anii când, copil fiind, nu ştiam ce-i frigul. Şi-aş fi rămas afară cât era ziulica de mare. Hei! Hei! Unde sunt zăpezile de altădată? Încrâncenatele bătălii cu bulgări de zăpadă. Şi întrecerile cu săniuţa ce se prelungeau, în nopţile cu lună plină, până la ore târzii“.

Aflat în concediul de odihnă, Mihai Cojocaru revenise, pentru câteva săptămâni, în locurile unde copilărise. De câţiva ani buni nu-şi mai făcuse concediul în ţinutul Teicanilor. Deodată a tresărit: „Voi pleca! Plecarea de aici, într-un oraş mare cu oameni necunoscuţi, mă face să revăd locuri şi oameni dragi. Schimbarea locului de muncă (şi de viaţă) mă va influenţa în mod sigur. Forţând nota, mă văd a fi legendarul Anteu care devenea invincibil ori de câte ori atingea pământul. Atunci căpăta forţe noi. Aşa simt poate şi eu. Simt că forţa îmi vine din legătura cu pământul natal, cu toţi ai mei cărora le datorez nespus de mult“.

De cealaltă parte, Valerie Floroiu lăsase un manuscris (proiect de roman) cu serioase dificultăţi în descifrarea intenţiilor acestuia: „Nu ştiu cum să încep înfăţişarea iubirilor care ucid. Fără menajamente. Fără păreri de rău. Pur şi simplu, nu ştiu! În plus, nu-mi dau seama de ce a trebuit să mă opresc tocmai asupra lor: ce generează drame, ce chinuie suflete…

Încă din anii copilăriei mă urmăreşte imaginea toamnelor târzii când atinse nemilos, de frig şi brumă, frunzele galbene (asemenea obrazului pruncului lovit de tuberculoză) se desprind fără voie de pe ramuri şi cad în valuri succesive. Oamenii admiră spectacolul şi îl consideră firesc. Pentru mine însă frunza căzută a avut şi are mari şi tainice înţelesuri. Soarta ei o asociez cu soarta mea căci încercările făcute au fost zadarnice pentru a putea dezlega misterul sub care se ascunde una dintre marile legi ce guvernează, deopotrivă, natura şi fiinţa umană. De fiecare dată, eforturile depuse
m-au condus într-o zonă obscură, într-un punct mort. Cu cât m-am ostenit mai mult, cu atât dimensiunile enigmei au crescut. Am văzut multe… Am cunoscut şi un caz în care un om a crescut un cal cu dragoste de părinte, nu doar de stăpân. Un cal de rasă, de invidiat. Până la urmă, calul şi-a strivit sub copite stăpânul. O altă iubire care s-a sfârşit în… moarte, iar victimele iubirii sunt nenumărate. Iubiri şi… iubiri. Iubiri care ucid…“.

Mihai Cojocaru semănase, de fapt, cu cel plecat în lumea umbrelor, cu Valerie Floroiu, cel care nu fusese exclus de la loteria norocului. Iar atunci, când a avut loc tragerea, a absentat şi norocul lui l-au luat alţii. Fraţi gemeni să fi fost şi tot n-ar fi existat o atât de izbitoare asemănare: puteai zice că Mihai Cojocaru era Valerie Floroiu sau că Valerie Floroiu fusese Mihai Cojocaru întreg. O asemenea asemuire, pentru cine avusese prilejul să-i cunoască bine, nu se mai văzuse demult prin ţinutul Teicanilor: caractere tari şi puternice; oameni echilibraţi şi, pe deasupra, suflete sensibile cu firi sănătoase…

Apucaseră şi vremurile în care se recunoştea cameleonismul, schimbarea peste noapte a convingerilor în funcţie de interese. Judecata nu mai avea nici o valoare. O mână de ajutor, o salvare, deveniseră nonvalori. Politicieni, gazetari, scriitori şi chiar academicieni confirmau ciudata mentalitate. Adevărata floare rară nu răsărise. Se juca un cerc pustiu… Şocul viitorului…

Afară, totul părea adormit cu timpul păstrat în amorţeală. O conservă goală, în bătaia vântului, se rostogolea ca o fantomă în timp ce câinii, mârâind, lătrau după ea ca niciodată.

(fragment din romanul A fost o lume, ediţia a II-a, în curs de apariţie la Editura „Ramuri“, Craiova).

© 2007 Revista Ramuri