Casa mea
Undeva,
într-un oraş prea puţin prietenos,
din care-am fost silit să plec,
am o casă veche.
Această casă aşezată într-un loc ostil aş zice că e vie
şi seamănă cu un poem de T. S. Eliot.
Ea este casa mea
şi-n ea mă simt în larg,
în ea încap şi eu pe de-a-ntregul,
cu toate firidele, şi trenele, şi anexele mele
invizibile, de complicată natură subtilă.
în ea mă mişc liber
şi chiar zbor,
ţinând în mână o ceaşcă de cafea sau o carte
plutesc din bucătărie în camera de zi,
din dormitor pe terasă.
Visez să repar casa şi să mă întorc în ea,
să mă retrag umplându-mi zilele
cu ce-mi place şi mi se potriveşte.
Să stau privind pe geam
şi-ncet să uit de mine,
iar vântul să bată şi ploaia să cadă,
şi soarele pe cer să urce, să coboare.
Aşa cum altădată eremiţii,
plini de râvnă, cu migală,
buchiseau înscrisurile sfinte,
şi eu, acolo, fără să înşel,
să-nvăţ pe dinafară
singurătatea, liniştea -
până când voi auzi
cum clipoceşte valul
în celălalt capăt al pământului.