Motto:
nici urmă de durere pe chipul timpului senin
doar o singurătate luminoasă pe care o împărtăşim
o ramă vremelnică îmi pare-amintirea
şi fără rod
arzând ascunsă sub o pleoapă
frântă de pod
un refuz al pietrelor îmi pare tăcerea
şi fără dor
curgând ascunsă sub întinsele ape
când stelele mor
o pulbere vânăt-albastră îmi pare cărarea
şi fără ecou
veghind ascunsă sub drumul care
o-nghite din nou
un corb îmi memorează-n taină plânsul
ştiu că-i acolo în adânc cu multă vreme-n urmă
când într-o iarnă obosită-ncet mi-a povestit
că-n miezul sufletului meu e cald
de-aceea şi-a aflat acolo cuib printre ruine
şi în absenţa mea stă agăţat de umbră
cum de un zid de ceaţă amorţit şi mut
şi-mi despleteşte în tăcere plânsul
din iarna sumbră-n care totul a început
când înserarea vânătă-i pe drum
simt foşnetul duios al sărbătorilor de fum
mireasma pâinii calde ce-ntârzie în noi
sau mierea care luminează-n taină masa
misterul arămiu al fructelor ce povestesc
apropiind prin rugăciune depărtarea
când aşteptarea încă îmi ascunde plânsul
în vraja unui clopot precum o inimă ce bate
purtând trecute bucurii spre miazănoapte
multe aş vrea mamă să-ţi povestesc
când dealul din spatele casei
pare împietrit cum o inimă
iar pereţii ei sunt plini de glasuri albastre
sub cerul ascuns în icoane e frig
ca şi cum ai pleca încet pretutindeni
te strig obosită cu toată câmpia din suflet
cu toată grădina cu merii cu nucii
toate îmi lasă libertatea de a fi disperată
iar cucii îmi bat în fereastră încă o dată
sub tâmpla casei tot mai îngheţată
ai încă roua dimineţilor pe pleoape
iar ochii-nchişi cum pentru rugăciune
par nouri cenuşii lovindu-se de noapte
încerc atunci să inventez altă pădure
alt suflet de copil în care totul să rămână cum a fost
acelaşi rost să-l regăsesc în toate
să fie mamă totul cum a fost
simt cum o luntre fiinţa mamei
care mă poartă înapoi în timp
complice cu ninsoarea dintr-o iarnă blândă
atunci când sufletu-mi era la pândă
şi-n vocea ei aproape obosită
simt o chemare care mă adună
complice cu ninsoarea dintr-o iarnă bună
când sufletu-mi era lumină rătăcită
acum pe pragul cum o prevestire rece
în glasul ei îngălbenit şi sfânt
m-ascund cum într-o iarnă care nu mai trece
când păsările amorţesc pe câmp
mi-e sufletul târziu şi descompus
într-o chemare cum din altă parte
ce desenează ochii mamei spre apus
lumina lor albastră încă ne-o împarte
aproape e un drum ce ne desparte
şi ne măsoară paşii ce ne-au dus
pe fiecare-n altă neştiută parte
cu sufletul târziu şi descompus