O particularitate a romanelor lui Nicolae Breban a fost de la început integrarea eseului în discursul narativ, a reflecțiilor morale, politice sau filosofice, a teoriilor despre raporturile umane, despre societate, religie, istorie, puse în seama personajelor sau dezvoltate nemijlocit de autor. Unora li s-a părut excesivă această pătrundere a eseului în roman, a divagărilor pe tot felul de teme, conducând până la urmă la destrămarea epicului și la împalidarea prezențelor umane. Alții, dimpotrivă, au considerat că tocmai aici trebuie căutată originalitatea și forța prozei lui Nicolae Breban.
Ce observăm de la un timp este că eseismul prozatorului, fără a părăsi romanele, deversează în cărți de sine stătătoare. Acestea compun deja o secțiune aparte a scrierilor brebaniene, cantitativ impunătoare și de neocolit când e vorba să fie judecată opera lui Breban în ansamblu. Să dau și câteva titluri: Confesiuni violente, 1994, Spiritul românesc în fața unei dictaturi, 1997, Riscul în cultură, 1997, Stricte amintiri literare, 2001, Sensul vieții (I,II,III)în 2000 și în anii următori. Este vorba și de memorialistică în aceste cărți, de evocarea unor oameni, scriitori și nu numai, care au contat în viața lui Breban, de experiențele trăite de el pe scena publică și în lumea literară românească, apoi în exil, dar miza lor primordială nu este rememorarea ci reflecția, speculația cu idei și concepte.
Cărților enumerate li se adaugă Vinovați fără vină (editura Ideea Europeană), un eseu de 240 de pagini așternut pe nerăsuflate la începutul toamnei lui 2006, între 26 august și 16 octombrie, cum notează scrupulos autorul după ce l-a încheiat. Pe marginea acestui text brebanian recent voi face aici câteva însemnări care, din păcate, nu vor putea fi altfel decât rezumative, simplificând, vrând-nevrând, problema complexă adusă de prozator în discuție. O problemă întâi de toate morală, dar și filozofică, aceea a vinovăției sau, mai exact spus, a conștiinței vinovăției și a asumării acesteia.
Dintru început eseistul distinge între vinovăția individuală și vinovăția de grup, între \"Vinovăția persoanei, a individului\" Și \"Vinovăția de grup amplu, constituit în timp\". Vinovățiile individuale, ni se explică, interesează literatura, îi furnizează acesteia cazuri generatoare de mari personaje, de la acelea ale lui Stendhal și Balzac, fondatorii romanului modern, trecând la acel \"Erou al timpului nostru\" Creat de Lermontov, la eroii dostoievskieni, la cei ai existențialiștilor, spre a ajunge la cei ai literaturii contemporane.
Vinovățiile de grup, vinovățiile colective, vinovățiile popoarelor care au suportat dictaturi sau au dezlănțuit războaie absurde, acestea țin de resortul istoriei.
Nicolae Breban, în eseul său, apelează și la unele concepte discutabile, cum ar fi destinul popoarelor, discutabile mai ales când e să fie exemplificate, materializate prin invocarea unor \"Cazuri\". Ca român care e totodată și neamț, Breban se vede îndemnat să pună în paralelă destinul românilor cu al nemților, sprijinit pe ceea ce consideră că au fost similitudini în istoria celor două popoare: unificarea statală târzie, îndurarea unor experiențe totalitare, sfâșierea teritoriului. Șži cam atât. În rest, numai nepotriviri de \"Destin\", ca să nu mai vorbim despre deosebirile de psihologie și de comportare: ordinea nemțească - haosul românesc, tenacitatea nemțească - delăsarea românească ș.a.m.d.
Speculând în jurul unor astfel de asemănări și deosebiri de destin, Breban vorbește și despre erorile noastre istorice (ale românilor), una dintre cele mai grave părându-i-se a fi fost, în ordine morală, întoarcerea armelor împotriva aliatului în august 1944. Moral acest act ne va apăsa veșnic, crede Breban, și la fel cred și alții. Dar, întrebat, ce să fi făcut? Mergând cu germanii până la capăt nu am fi pierdut definitiv și Ardealul și poate și mai mult? Dar să nu fac istorie contrafactuală.
Perioada postbelică, a vinovățiilor individuale și colective, Breban o examinează din perspectiva mai ales a scriitorului, cu o luciditate care îi îngăduie să vadă și ce a fost \"Bine\" În vremurile când era \"Rău\". Principalul bine: \"Formidabila complicitate cu publicul românesc\". A scriitorului, se înțelege. Astfel au putut să apară, în anii comunismului, opere autentice, \"O literatură de înalt nivel\".
în final eseistul revine la ideea preocupantă a \"Vinovăției colective\", conchizând că recunoașterea și asumarea păcatelor, a erorilor trebuie făcute în aceeași măsură cu asumarea meritelor și a eventualelor izbânzi. Ar fi un semn al forței și o premisă a salvării. \"Recunoașterea vinei, asumarea ei s-ar putea transforma în contrariul ei\". O încheiere tonică, tipic brebaniană.