Ascensiunea, încercare ratată
Plec din acest trup.
Acest trup rămâne jos
aşa cum rămâne Bucureştiul cu străzile lui sparte,
cu toate întristările sale
când zbor cu low-cost spre Paris ori spre Roma.
De acolo, de sus, mă privesc: la început sufăr când
îmi văd trupul cum stă strâns, aproape zdrobit
între fiarele maşinii ce s-a îndoit ca o potcoavă
în jurul copacului de pe marginea drumului,
singurul copac din pusta aceasta,
ivit aici tocmai ca să se lovească de el
maşina noastră într-o zi anume.
Cum spuneam, la început sufăr, apoi mă înalţ, mă înalţ,
totul îmi apare mic, neînsemnat,
o toropeală odihnitoare mă cuprinde, „Chiar eram obosit,
ce bine mi-ar prinde câteva clipe de somn” Îmi zic
şi observ cum, deodată, puţin îmi pasă de trupul meu de jos -
şi aşa era o ceartă nesfârşită între noi,
nu mă mai înţelegeam cu el, nu se mai înţelegea cu mine,
se-nnoroia când eu mă smeream
şi-l găsea veselia când sufletul meu
cădea-n genunchi cernit ori rătăcea prin ceţuri.
Mă înalţ, sunt uşor, simplificat,
fără acele labirinturi pe care le trag de obicei după mine
grele ca pietrele de moară,
sunt uşor, precum visam să fiu,
mă înalţ şi în plutire aţipesc, chiar adorm, prin somn
aud un fâlfâit de aripi. „Al cui e zborul?,
o vrabie zgribulită să fie?, un porumbel?, un vultur?,
un înger cu imaculata lui alcătuire?
sau e însăşi moartea cea lacomă care grăbită trece?
Cine pe aripile sale cu mărinimie mă poartă şi încotro?”
mă întreb îngrijorat şi de îngrijorare
mă trezesc.
Brusc simt cum cineva uriaş şi invizibil
mă ia de guler
şi-n trupul meu de jos, cel chinuit, prins între fiare,
cu precizie, la loc, m-aruncă.
Deschid ochii, sunt în ambulanţă. Şi simt iar durerea.