Printre scenele din Iliada care mă emoționează în mod deosebit se află și cea a cailor lui Ahile care deplâng moartea lui Patroclu. Așadar, în cântul al XVI-lea al poemului homeric, fiul lui Menoetius, înarmat cu armele împrumutate de Ahile și conducând carul de luptă al acestuia, face minuni de vitejie, ucigând tot ceea ce-i iese în cale. Îl omoară, printre alții, și pe Sarpedon, zămislitul de Zeus, faptă care nu va rămâne nepedepsită, căci, pe rând, zeul Apollon, troianul Euforbus și, în final, marele Hector își unesc loviturile în a-i provoca moartea. Cum zice poetul Iliadei, sfârșitul morții l-a înconjurat pe Patroclu și sufletul lui zburând din mădularele trupului, s-a dus la Hades, bocindu-și soarta, părăsind bărbăție și tinerețe (androtita ke ivin).
într-un admirabil eseu despre chipul morții în Grecia arhaică, Jean-Pierre Vernant vorbește despre sfârșitul glorios al eroului homeric pe câmpul de luptă ca despre o "Moarte frumoasă" (kalos thanatos), fiindcă pe trupul războinicului căzut în floarea vârstei moartea face să strălucească, precum un revelator, tocmai acele calități și virtuți care întrupează în el excelența virilă. Părăsind viața, eroul dobândește gloria (kleos), glorie devenită memorabilă în și prin cântul epic. În ochii celor din viitorime, a căror memorie o va obseda - mai scrie Vernant - eroul se află, prin moarte, fixat într-o stare de tinerețe definitivă, inalterabilă. Declinul și deteriorarea produse de bătrânețe, așa cum se întâmplă în cazul bătrânului Nestor, dar mai ales în cazul regelui Priam, împovărat de ani, nu-l mai pot atinge.
Lucrurile se continuă însă în următoarele episoade, din a XVII-a carte a poemului. Astfel, conduși de vizitiul lui Patroclu, Automedon, caii și carul lui Ahile ajung în rândurile aheilor, unde, mai la o parte de vâltoarea luptei, cele două nobile animale - ta dio ta zoa ta evgeni, cum le descrie Kavafis în poemul său Ta aloga tou Ahilleos - încep să plângă auzind că trupul stăpânului lor zace în praful câmpiei troiene. Caii lui Ahile sunt fără de vârstă și fără de moarte. Ei sunt darul zeiesc făcut lui Peleu, tatăl lui Ahile, la nunta acestuia cu nereida Tetis, nuntă la care participaseră toți zeii și unde se petrecuse scena "Judecății" Lui Paris. Iar acești cai nemuritori, cu frumoasele lor capete aplecate spre pământ, stând nemișcați, așa cum, zice Homer, "Nemișcat stă un stâlp funerar pe mormântul unui bărbat sau al unei femei plecați din această lume", se jeluiesc și varsă lacrimi pentru moartea eroului răpus. Cum s-a mai observat, în Iliada se plânge abundent, iar lacrimile constituie una dintre puținele manifestări de vizibilă compasiune umană din acest poem aspru al naturilor aspre. Când nu luptă ori când nu cântă, Ahile însuși plânge. Șži o face "Homeric", adică dezlănțuit precum o stihie, ca în momentul în care i se anunță moartea lui Patroclu.
Ceea ce mă emoționează însă în acest episod, într-un mod pe care îl mărturisesc a fi mai mult decât cel dat de emoția estetică, este însăși "Viziunea" Cailor care plâng, a cailor care varsă lacrimi, așa cum, mai târziu, în Virgiliu, există lacrimi ale lucrurilor (Sunt lacrimae rerum) care impresionează mintea muritorilor. Nietzsche, dacă îmi amintesc bine, intră în nebunie în momentul în care vede, pe stradă, cum un vizitiu bezmetic își bate caii de la diligență până la sânge. Mai remarcăm apoi, din toată scena, acea superbă împletire, tipic homerică, de supranatural și realism. Caii lui Ahile sunt nemuritori și vorbesc, dar stau locului, înțepeniți, deși Automedon încearcă să-i scoată din letargia care i-a cuprins folosindu-se de toate îndemnurile și amenințările, potrivite, în asemenea situații, tuturor cailor de pe lume: "Zadarnic Automedonte-i mâna și tot i-asmuțea în tot chipul,/ Ori cu plesnirea din bici, cu binele, ba cu mustrarea,/ Nu se urneau spre corăbii și nici la război cu troienii" (trad. G. Murnu).
Mai intervine totodată un amănunt extraordinar care dă și mai multă viață tabloului. Astfel, caii nu numai că se jeluiesc, dar plânsul lor e atât de intens, atât de amarnic, încât pârâiașele de lacrimi care li se revarsă din ochi, de o parte și de cealaltă a capetelor, le strică frumusețea coamelor bogate. La fel, plângând și gemând, umplându-se de praf și de cenușă, smulgându-și părul din cap de durere, Ahile își sluțește frumusețea propriului chip la auzul veștii morții lui Patroclu.
Din înaltul cerului, Zeus vede jelania nefericiților cai, e cuprins de milă și se mustră pe sine pentru faptul de a-i fi exilat pe aceștia în lumea oamenilor. De la oameni, caii nemuritori au învățat ce este durerea; de la oameni au învățat să-și exteriorizeze durerea prin lacrimi. Vorbește Zeus, spune poetul, în propria lui inimă: "Bieții mei cai, de ce oare v-am dat lui Peleu domnitorul,/ Un muritor, pe voi doi care nu știți de vreme și moarte?/ Ori, s-aveți parte și voi de durerea sărmanilor oameni?/ Doară din tot ce pe lume e viață, răsuflă și mișcă,/ Nu e nimic mai de plâns și mai necăjit decât omul". Teribilă concluzie în gura lui Zeus, trădată însă, pe tot parcursul epopeii, de marele și constantul interes pe care nemuritorii îl arată față de muritori. În contextul scenei, ea vine să sublinieze faptul că de la oameni, ei înșiși de plâns, caii fără de moarte n-au deprins nimic altceva decât solidaritatea suferinței prin lacrimi.
Kavafis, în Caii lui Ahile, comentează scena în felul său. "Oamenii, jucării ale moirei", scrie el, redând cuvintele lui Zeus, ."V-au târât în necazurile lor", pentru ca să încheie poemul cu aceste versuri superbe: "Totuși, pentru al morții etern dezastru vărsau lacrimi cele două nobile animale". Nu există, așadar, moarte frumoasă pentru poetul modern, ci numai acest etern și scandalos dezastru al morții. Moartea nu conservă, nu fixează frumusețea trupului, ci, dimpotrivă, o înjosește și o distruge. Văzând trupul masacrat al lui Patroclu, întors de la viață spre marele Nimic (to megalo Tipote), caii nemuritori nu numai că varsă lacrimi, dar se și revoltă față de această "Operă a morții" Pe care trebuie s-o contemple în detaliile ei crunte.
în poemul homeric, lacrimile creează o lume a lor, aparte. Cel care plânge uită de ceea ce se află în jurul său, se izolează într-un fel de treburile obișnuite ale zilei. Paralizați de durere, caii lui Ahile au uitat parcă să mai meargă. E nevoie de intervenția lui Zeus, care suflă putere în genunchii și în inima lor pentru ca frumoasele animale să se urnească din loc și să poată ajunge astfel la corăbii.