Călăul cu şapte mâini şi victima cu şapte capete
Călăul trebuia să omoare timpul.
Acesta stătea cu capul pe butuc
Şi, aşteptând să i se facă seama,
îşi omora şi el timpul
(Iertaţi-mi gluma nepotrivită)
Uitându-se la călău, cum îşi ascute barda
Şi, ca să fiu şi mai explicit,
Omorându-l la rândul său,
Puţin câte puţin.
Căci chiar în timp ce călăul
îşi ascuţea barda, ca să omoare timpul,
Timpul trecea (deşi cu capul pe butuc),
îmbătrânindu-l, clipă de clipă, pe călău,
Făcându-i barda să ruginească
Şi înfuriindu-l s-o ascută şi mai tare,
Făcându-l să piardă şi mai mult sânge,
Vreau să spun timp,
Făcând să putrezească fibra butucului,
Slăbindu-i cercurile – ale dracului
mai sunt cercurile butucului! –
Dar tot cedează şi ele
La un moment dat.
Aşa încât atunci când călăul a ridicat barda
Şi-a izbit cu sete
Alături s-au rostogolit două capete:
Al victimei şi-al călăului,
Care, alături, în praf, s-au întâlnit o clipă,
Bizar, şi s-au pupat pe gură.
Sărut din care s-au şi născut – ciudat –
O victimă şi-un călău,
Gata şi la locul lor, în punctul final
Cum s-ar zice.
Victima cu capul pe butuc, bineînţeles.
Şi, tot bineînţeles, călăul ascuţindu-şi barda.
Ramuri, serie nouă, nr. 2, 15 februarie 1984