Calul
Calul crescuse în grădina mea
Iarna era mai greu
trebuia să-l feresc de rădăcinile duzilor
de atingerea îngheţată a soarelui
şi era frig printre mărăcinii uscaţi
noaptea crăpau ţevile de la porţi
şi coama lui foşnea ca trestiile uscate
Primăvara apele noastre veneau tulburi
sânii se clătinau pe sub bluze
el era pur şi roşea ca un sfânt din icoane
Ştii – îmi spunea el – când stau nemişcat
când cresc nemişcat în grădina ta
în jurul meu sunt atâtea urme
atâtea poduri peste apele noastre tulburi
Ar trebui să-mi împrumuţi puşca pentru o noapte
Vorbea despre galopul lui lăuntric
despre galopul lui împietrit
Eu nu-i povesteam niciodată întâmplările mele cu barza nocturnă
care dădea târcoale chemându-mă să dorm în oul ei
Noi într-un fel simţeam complicitatea apelor
fertila ocrotire a nisipului
şi când călcam pe lut cu talpa goală
simţeam cât de aproape ne sunt fraţii umezi
Roata fântânii scârţâia copiii veneau de la şcoală şi se opreau să ne ceară apă sălcie
spuneau cuvinte feminine masculine şi neutre
neliniştiţi de sexul cuvintelor abstracte
şi se uitau la cal
dar în ochii lor era o înţelegere bătrână ca lumea
iar când îşi ştergeau gura cu palma zâmbeau prietenoşi
Apoi creşteau daliile mari şi grele
ca nişte oglinzi de aramă
şi câte un copac obosit se culca în iarbă
(Ramuri, serie nouă, anul III, nr. 12, 15 noiembrie 1966)